De-a v-ați ascunselea

Telefonul vibra pe masă. A tresărit. Nu era un mesaj. Mi-a arătat: era o notificare. Radu a apreciat fotografia ta. Un like. Atât. Cât mai are să dureze suferința asta? m-a întrebat. Cu două săptămâni în urmă, el fusese prezență pură în viața ei. Vocea lui, mesajele lui pe WhatsApp și Facebook, promisiunile, întâlnirile, vreo trei la număr, toate acestea existaseră. S-au cunoscut pe Tinder pe la mijlocul lui decembrie. Visa să aibă o relație serioasă și a sperat că el e alesul. I-a povestit despre ea, despre dorințele ei, i-a trimis fotografii. Apoi, individul a dispărut ca o lumină stinsă brusc, fără explicații. Niciun cuvânt de adio, nimic. Pur și simplu, nu i-a mai lasat niciun mesaj. Și totuși, el nu plecase cu adevărat. Era acolo, pe Facebook, ca o umbră. Simțea că o urmărește, că este interesat încă de ea. Vizualiza fiecare story al ei, apărea uneori câte un like la postările ei, rareori câte un emoticon care nu exprima mare lucru. Semnale minuscule. Suficient cât să răscolească totul. Gândurile nu o lăsau să doarmă. Era epuizată sufletește. Trăia între două realități incompatibile: absența lui evidentă și prezența lui constantă pe rețelele de socializare mai ales la postările ei. O combinație care îi măcina liniștea mai crunt decât o despărțire. Dacă încă îi pasă? Dacă doar are nevoie de timp? Dacă eu sunt problema? De ce nu-mi răspunde la mesaje? Într-o seară, l-a întâlnit întâmplător pe Independenței. Era el, bărbatul care o părăsise fără niciun cuvânt de adio. Real. Tangibil. Se îndrepta către parcare. Când a văzut-o, i-a oferit, de departe, acel zâmbet neutru, devastator de politicos. Apoi, în timp ce ea se îndrepta spre el, a urcat în mașină și a plecat. Atât. Nicio explicație. Se va întoarce la mine, nu-i așa? m-a întrebat după ce mi-a spus toată povestea. Totuși, mi-a zâmbit! Îmi dă like-uri! De ce ar face-o? Of, de ce oare sunt atât de nehotărâți bărbații? Timpul și faptele spuneau altceva, dar ea încă spera.

Așa cum spuneam într-unul din articolele precedente, fenomenul de ghosting descrie situația în care unul din partenerii de cuplu întrerupe brusc orice formă de comunicare. La un moment aparent obișnuit al interacțiunii, partenerul sau potențialul partener încetează să mai răspundă la apeluri, mesaje ori contacte pe rețelele de socializare. Dispariția este totală, fără explicații, fără un motiv clar exprimat și fără semnale prealabile. Cel care rămâne se confruntă adesea cu confuzie, frustrare, suferință psihică și o serie de întrebări fără răspuns, deoarece ruptura nu este însoțită de o încheiere explicită. Oare ce e greșit la mine?, Oare ce am spus încât nu mă mai caută? sunt întrebări care persistă pentru cel care dobândește volens-nolens statutul de victimă. Dar azi ne-am propus să spunem câteva vorbe despre orbiting, un fenomen care e din ce în ce mai prezent pe rețelele de socializare și care seamănă izbitor cu ghosting-ul. Multe dintre victimele acestui fenomen ajung adeseori în cabinetele de psihologie manifestând anxietate și depresie.

Spre deosebire de ghosting, în cazul orbiting-ului, dinamica relațională capătă o nuanță diferită, adesea mai discretă și mai insidioasă. Fostul sau presupusul partener evită dialogul direct, dar menține o formă de contact indirect, manifestată sporadic prin intermediul rețelelor de socializare. Interacțiunea nu se exprimă prin conversații, ci prin gesturi minime, de tipul aprecieri, emoticoane sau simpla prezență printre vizualizările online.

Orbiting-ul poate fi înțeles ca o combinație ambiguă între dispariție și reapariție incompletă, apărută după încheierea unei relații sau chiar după un început care nu s-a concretizat. Orbiting-ul rămâne astfel o prezență periferică: uneori digitală, alteori chiar fizică, continuând să apară, după ce și-a părăsit brusc partenerul, în aceleași contexte sociale, în aceleași locuri sau cercuri de prieteni frecventate de acesta. Această prezență, lipsită însă de o comunicare firească, poate bloca procesul natural de divorț emoțional. Persoana orbitată, victima, rămâne suspendată în starea confuză, nu știe clar dacă celălalt mai este interesat de ea, dacă se va mai întoarce în relație, se învinovățește permanent pentru plecarea partenerului și se complace într-o așteptare permanentă, nerealistă. Prin acest model de comportament, de a pleca, dar nu definitiv din relație, mesajul implicit al orbiterului devine unul paradoxal: Sunt aici, dar nu doresc să inițiez un dialog cu tine. Te observ, știu ce faci, știu ce gândești, dar aleg să nu îți răspund. De ce? ar întreba victima. Pentru ca să mă distrez pe seama suferinței tale, ar putea răspunde orbiterul.

Din perspectivă psihologică, ambele comportamente – și ghosting-ul, și orbiting-ul – pot reflecta evitarea confruntării sau dificultatea de a gestiona conversațiile incomode. Dar între ele, după cum vedem, există diferență. Ghosting-ul taie legătura rapid, omul dispare brusc, pentru totdeauna, din relație, în timp ce orbiting-ul păstrează o formă de control subtil asupra conexiunii, fără asumarea responsabilității emoționale. În era digitală, unde validarea socială și vizibilitatea online joacă un rol semnificativ, aceste dinamici devin tot mai frecvente. Cazul descris anterior este unul din miile de alte cazuri similare, tras la indigo, am spune. În locul unei retrageri clare, de tipul „nu vreau să mai continuăm, nu ești persoana potrivită pentru mine”, persoana care „orbitează” preferă să rămână într-o zonă de prezență difuză, nici complet absentă, nici cu adevărat implicată. Victima, părăsită fără nicio explicație, simte că persoana e „acolo”, o privește, e încă interesată de ea, dar în același timp e distanțată. Cu ce am greșit? se întreabă victima. Pentru persoana care așteaptă, experiența devine dureroasă. Nu se poate angaja într-o altă relație, dacă el se va întoarce?, dacă are nevoie de timp pentru a-și revizui sentimentele?, dacă mă iubește și se teme să mărturisească?, poate e bolnav și nu știe cum să-mi spună, un buchet de întrebări ale căror răspunsuri întârzie să apară și care blochează orice inițiativă a victimei de a ieși din relație și de a-și reface viața sentimentală.

Chiar dacă este adesea mascată sub aparența unei interacțiuni virtuale aparent inofensive și se desfășoară în principal online, orbitarea evocă, prin comportamentul celui care o practică și prin impactul asupra persoanei vizate, un alt fenomen cunoscut: stalking-ul. Stalking-ul este, vom spune în treacăt, un comportament periculos, repetitiv și nedorit de urmărire continuă, hărțuire sau supraveghere a unei persoane, care îi provoacă acesteia frică, stres sau disconfort emoțional. Este mai mult decât un simplu interes sau curiozitate, implică încălcarea intimității și a libertății cuiva. Cele mai dese astfel de comportamente sunt urmărirea constantă și hărțuirea online utilizând conturi false, transmiterea de mesaje ciudate, amenințătoare prin email, postarea fotografiilor care privesc natura intimă a persoanei cu care stalkerul a încheiat relația. Orbiterul are, însă, o latură mai puțin agresivă. Orbiterul își face simțită prezența, dar nu e violent. O strategie fină de manipulare emoțională, după cum vedem: creează impresia unei conexiuni active, deși nu există dorința autentică de implicare. Persoana orbitată, victima, este ținută într-o stare de incertitudine, adesea pentru satisfacerea nevoii de validare sau pentru o plăcere de ordin narcisic al abuzatorului. Chiar și simpla reacție a victimei, de exemplu, mesaje scrise imediat după ce primește like de la el, poate fi suficientă pentru a-i alimenta narcisicului sentimentul de importanță. Este o formă subtilă de putere psihologică, care îi hrănește egoul. Mi-a scris un mesaj, încă mai suferă după mine.

Pornind de la ideea că persoanele care practică orbitarea pot manifesta trăsături de imaturitate emoțională sau conflicte interioare nerezolvate, merită să analizăm cele trei tipologii descrise de Anna Iovine, care a scris numeroase articole despre sex, întâlniri și alte subiecte văzute prin filtrul rețelelor de socializare. O perspectivă clinică poate clarifica mecanismele psihologice și motivațiile posibile din spatele acestor comportamente.

Cel mai frecvent întâlnit orbiter este cel orientat spre control, narcisistul. În această situație, orbitarea nu mai este un gest inocent, ci devine o tactică deliberată de influență. Persoana își menține prezența în viața celuilalt prin semnale calculate, urmărind să-i monitorizeze reacțiile, să testeze disponibilitatea emoțională și să păstreze în relația cu ea o poziție de putere. De regulă, acest tip de comportament este asociat cu trăsături narcisice, așa cum spuneam, prin nevoia de validare, dorința de a rămâne relevant în mintea fostului partener. Legătura este întreținută doar la nivel simbolic, nu există o relație reciprocă. Orbiterul joacă doar teatru, nu se implică deloc sentimental. Poate iniția în același timp mai multe relații, merge în paralel cu toate. După ce dispare subit, apreciază constant postările persoanei, vizualizează imediat poveștile – story-urile – de pe facebook, uneori la câteva secunde după publicare, sugerând o supraveghere atentă. Ca și când este interesat de absolut tot ceea ce face victima și face tot posibilul ca ea să sesizeze acest aspect. Reapare online exact când celălalt pare să meargă mai departe, de exemplu, după ce publică fotografii cu ea într-o nouă relație. Te-am iubit mult, ți-aș fi oferit totul, îi poate scrie într-un mesaj, dar ai decis să intri într-o altă relație, în loc să înțelegi că m-am retras pentru a mă schimba în bine pentru tine. Așadar, vinovăția e aruncată în curtea victimei. Tu ești vinovată că ne-am despărțit, nu eu. Tu nu ești în stare să menții o relație, nu eu.

Un alt tip de orbiter este cel lipsit de conștientizare. În acest scenariu, orbitarea nu este neapărat rezultatul unei intenții de manipulare, ci mai degrabă al unui comportament reflex. Persoana interacționează sporadic din obișnuință, curiozitate sau plictiseală, fără să evalueze semnificația gesturilor sale ori impactul asupra celuilalt. De multe ori, aceste acțiuni sunt percepute ca fiind fără miză: simple like-uri, vizualizări sau reacții rapide, făcute în treacăt. Totuși, pentru persoana orbitată, ele pot căpăta sensuri profunde, generând confuzie sau speranțe nejustificate. Orbiterul derulează feed-ul și apreciază automat postări ale fostului partener, fără o intenție clară de reluare a contactului. Vizualizează story-uri din simplă curiozitate, la fel cum urmărește conținutul postat și de alte cunoștințe. Revine periodic pe profilul persoanei din obișnuință sau nostalgie vagă, fără a conștientiza efectul acestui gest. Ceea ce pentru unul este un gest banal poate deveni, pentru celălalt, o sursă de neliniște sau speranță.

O altă categorie este cea a orbiterul indecis. Persoana oscilează între dorința de a încheia relația și nevoia de a păstra o ușă deschisă spre acea relație. Ruptura este declarată, dar nu pe deplin asumată la nivel comportamental. Rezultatul este o prezență intermitentă, marcată de ezitare și semnale contradictorii. Vreau să fiu cu tine, dar mă mai gândesc. Am nevoie de o pauză, ca să mă hotărăsc. Acest tipar este adesea asociat cu imaturitate afectivă sau cu dificultăți în luarea deciziilor relaționale. Individul poate fi nepregătit pentru angajament ori nesigur în privința propriilor sentimente, dar, simultan, reticent să se desprindă complet, uneori din teama de regret sau de pierdere definitivă. Anunță despărțirea, dar continuă să urmărească activ viața online a fostului partener. Trimite mesaje ocazionale, de exemplu „Ce mai faci?”, reacționează la postări cu tentă emoțională, sugerând nostalgie, apoi revine la tăcere. Reapare în momente-cheie, de pildă, zile de naștere, sărbători, fără a clarifica poziția pe care o are în acea relație.

După cum am subliniat anterior, persoana orbitată resimte efectele acestui comportament marcat de ambiguitate și distanțare. Dacă la început reacția este adesea pozitivă, un amestec de bucurie și validare la vederea unei inimioare sau a unui like, la scurt timp apar stări de neliniște, frustrare și suferință emoțională. În etapa inițială, atențiile sporadice pot fi interpretate ca semne de interes real. Sub influența acestor semnale, persoana poate începe să spere într-o apropiere sau chiar într-o reluare a relației. Apar fantezii, așteptări și o investiție emoțională crescândă, uneori însoțite de idealizarea celui care orbitează. Știam eu că mă iubește! Se joacă puțin cu mine, dar inima lui e a mea! Ulterior însă, devine evident că interacțiunile online, aprecieri, reacții, vizualizări, nu se concretizează într-o comunicare autentică. Această alternanță este periculoasă la nivel psihic. În această pendulare dureroasă între prezență și absență, trăirile persoanei afectate pot oscila de la neliniște și teamă până la apatie, scăderea stimei de sine, anxietate și deprimare. Apar frecvent stări de dezorientare cognitivă și emoțională, însoțite de tristețe profundă și îndoială de sine. Se instalează senzația că nu este suficient de valoroasă, iubită sau recunoscută, ceea ce erodează și mai mult o stimă de sine deja vulnerabilă. Prinsă în acest carusel al emoțiilor contradictorii, mintea caută explicații care rareori vin, lăsând loc unui șir de întrebări fără răspuns. Ce am făcut greșit? Este vina mea? De ce se schimbă atât de brusc? De ce uneori pare că îi pasă, iar alteori nu? Nu sunt suficient/ă pentru el/ea? Se va schimba vreodată situația? De ce nu sunt fericită ca altele?

Dacă am parafraza o replică dintr-un film, „Suntem cu toții victime ale cauzalității”, am putea spune: nu suntem întotdeauna. Motivele pentru care ne identificăm ca victime pot fi diverse, iar tipurile de victime reflectă aceste diferențe. Uneori, victima este o persoană emoțional fragilă, care, din cauza unor experiențe trecute nerezolvate, nu reușește să atingă fericirea. În loc să caute bucuria reală, se mulțumește să trăiască în tristețe, chiar dacă aceasta este autolimitantă sau chiar iluzorie. În alte situații, victima cunoaște durerea doar ca model relațional, adică suferința îi este familiară și sigură. Astfel, se atașează adesea de persoane care îi provoacă suferință, deoarece sentimentul de fericire autentică rămâne necunoscut și, într-un fel, înfricoșător. În astfel de situații, asemănătoare cu cele discutate anterior, victima tinde să se atașeze de persoane precum orbitorii, tocmai pentru că acestea, poate la un nivel inconștient, evită relațiile autentice din teama față de intimitate. Astfel, adesea, mințindu-se pe sine în primul rând, se refugiază într-o relație parțială sau iluzorie, convingându-se că sunt implicați într-o legătură reală, pentru a evita confruntarea cu o relație adevărată și concretă. În alte cazuri, o stimă de sine fragilă, afectată de experiențe dureroase, îi determină pe oameni să interpreteze greșit comportamentele celorlalți. Ei ajung să perceapă în gesturile și atențiile primite, dragostea pe care o caută cu disperare, dar de care se tem în mod egal, creând astfel un cerc al speranțelor și temerilor contradictorii.

Prin urmare, poate că singura soluție posibilă, dacă simți că ești o victimă a orbitării, ar fi să îți recâștigi controlul asupra propriei vieți. Aceasta poate însemna să te detașezi treptat de persoana respectivă, un necunoscut care jonglează cu sentimentele tale, și care, trebuie să fii conștient, jonglează și cu sentimentele altor persoane în același timp, nu doar cu alte tale, să limitezi interacțiunile online sau fizice și să nu mai răspunzi la semnale ambigue care te mențin într-o stare de nesiguranță. Cineva care apelează la astfel de tertipuri nu are intenții serioase. O relație se construiește pe claritate, respect și reciprocitate, dragostea nu este un joc de-a v-ați ascunselea pe internet.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video