De ce a fost Simionaș emblema Iașului sportiv? Povești din spatele cortinei legate de legenda care a scris articole în „Ziarul de Iași”

Purtat pe brațe din Copou în Piața Unirii

Pentru apropiați, lucrurile nu au fost o surpriză, starea de sănătate a celui care a fost adulat de ieșeni (de poveste rămâne episodul din 1974, când, la finalul unui meci cu Rapid, a fost purtat pe brațe din Copou până în Piața Unirii!) degradându-se rapid începând de pe 5 martie, când a fost internat în spital. Deși inițial se credea că medicii vor face investigații banale, la puține zile a căzut ca un trăznet vestea că legenda lui Poli suferă de o gravă boală incurabilă și că sfârșitul e aproape.

Olimpic la matematică

În urmă rămâne o viață dedicată fotbalului, marea pasiune, care a învins matematica (în liceu, luase locul II la Olimpiada pe Moldova!) într-un moment de răscruce pentru drumul pe care a mers în viață. O viață cu o mulțime de episoade care justifică din plin faptul că Vasile Simionaș este emblema sportivă a orașului.

O emblemă pe care am avut privilegiul s-o cunosc mai îndeaproape. Și care sunt convins că nu s-ar fi supărat dacă ar fi știut că fac publice unele episoade din trecut. Totul, din dorința ca lumea să-l cunoască și mai bine, așa cum era el în spatele cortinei. Pentru ca memoria să-i fie prețuită la adevărata ei valoare.

Simionaș a colaborat cu Ziarul de Iași!

În 1994, „Ziarul de Iași”, sub denumirea Monitorul, a dat o mare lovitură în presă. În timpul Campionatului Mondial de fotbal, derulat în SUA, a fost tipărit un supliment de sport care se vindea separat de „ziarul-mamă”. Pe care, treptat, l-a și întrecut ca tiraj, care a ajuns spre 20 000 de exemplare zilnic! Asta și ca urmare a comportării tricolorilor, dar și a faptului că la 6 dimineața oamenii puteau citi și cronicile unor meciuri care se încheiau cu două ore mai devreme.

Un alt punct de atracție al ziarului de sport ieșean erau și tabletele semnate de Vasile Simionaș. Tablete datorită cărora l-am cunoscut pe „nea Simi”.

Prima întâlnire cu „nea Simi”

Într-o epocă în care telefonia mobilă era văzută doar în filme de ieșeni, drumul gândurilor lui Simionaș către cititori cuprindea mai multe halte. Prima, cea mai banală, era ridicarea scrierilor antrenorului care în 1994 se pregătea să urce spre piscul carierei sale de antrenor, atins la Galați.

În una din zile, misiunea de a prelua textul vedetei locale, cu care nu vorbisem niciodată, mi-a revenit. Deși abia făcusem ochi în presă, iar Simionaș, un nume în România, era obșinuit să stea de vorbă cu mari corifei ai jurnalismului de atunci, s-a comportat de parcă eram de o vârstă și ne știam de o viață! M-a felicitat pentru un text cu tușe tactice (nici nu credeam că mă citește!), mi-a zis că vrea să ne mai vedem și, uluitor pentru mine, m-a rugat să-i fac unele corecturi, dacă aș fi considerat că era necesar.

Nicio virgulă pusă aiurea!

Cum redacția ziarului era în Bucșinescu, la nici un sfert de oră de blocul unde stătea „nea Simi”, până la sediu am citit, pe jos, de vreo câteva ori textul scris de mână. Și, oricât aș fi vrut să-l „ajut”, nu am avut cu ce. Tableta era fluentă, clară, nicio virgulă nu era pusă aiurea!

Că vorbele de la prima întâlnire nu au fost de complezență și că întâlnirea „din față de la RC Star”, share-location-ul acelor vremuri, a fost, vorba lui Clark Gable, din Casablanca, „the beginning of a beautiful friendship” am aflat-o ulterior.

Caș cu roșii și ceapă pe malul Ciricului

Chiar dacă a ajuns rapid antrenorul numărul 1 al României, când venea la Iași și avea timp, vorbeam, ieșeam, mâncam caș cu roșii și ceapă la Ciric, împreună cu alte foste mari glorii locale.

În astfel de momente, am simțit din plin de ce Simionaș, deși, spre deosebire de Mihai Romilă, nu a jucat niciodată la naționala mare, a fost liderul incontestabil al generației sale din Iași. Era inteligent, sclipitor chiar, diplomat, avea un umor fin și o personalitate puternică. Astfel, și ca jucător, și ca antrenor, a dominat vestiare cu multe tipologii umane.

„Nu am ajuns să vorbesc cu Poli Iași prin faxuri!”

Într-un astfel de peisaj, cel mai greu mi-a fost când a devenit antrenor la Politehnica și, vrând-nevrând, l-am și criticat pe Vasile Simionaș. Chiar dacă mi-a zis că înțelege că pentru mine, la fel ca pentru el, prietenia se derulează „în afara orelor de program” se mai supăra, firesc, când credea că exagerez sau greșesc. Dar înțelegea imediat, chiar dacă nu le accepta în totalitate, argumentele mele.

Totuși, a apreciat mult faptul că am fost alături de el atunci când a fost tratat injust, în 2004, când a fost îndepărtat urât de la Poli, de cei pe care-i considera amici. Pe care i-a taxat cu eleganța-i cunoscută: „nu am ajuns să vorbesc cu Poli Iași prin faxuri!”.

Un analist de finețe

Faptul că după 2004 nu a mai antrenat a întărit relațiile personale. Discutam des, spunea mereu prezent când îl invitam la emisiunile pe care le-am realizat la Pro TV, Antena 1 sau Digi, chiar și atunci când Poli pierdea și în Copou era adoptată poziția struțului. Iar la emisiuni nu spunea platitudini. Venea mereu pregătit, chiar cu notițe legate de subiectele abordate, explica, dădea soluții.

Într-un context legat de aceste emisiuni, am simțit, dacă mai era nevoie, și latura umană a lui Simionaș.

Cum a ajuns Simionaș martor într-un proces!

Fiind în mașină cu el, în drum spre Antena 1, am fost oprit de o femeie, agent de Poliție, care, premieră în viața mea, mi-a ridicat carnetul de șofer. Motivul invocat, că am trecut pe culoarea roșie a semaforului, era inventat!

Firesc, am contestat decizia la Judecătorie, însă avocatul mi-a spus că fără vreun martor nu pot câștiga. Deși nu cred că trecuse vreodată printr-o sală de judecată „nea Simi” a sărit imediat în ajutor și a depus mărturie. Am câștigat procesul, am rămas cu carnetul de șofer și cu o replică, amuzantă și peste ani: „Ovidiu, din cauza ta am trăit emoții ca la examene. Când m-a pus judecătoarea să jur cu mâna pe Biblie, m-am simțit ca atunci când ieșeam la tablă”.

O enciclopedie ambulantă, un inginer modest

De-a lungul anilor, am discutat cu Simionaș despre fotbal și despre tactică, despre presă, învățământ, literatură, filosofie, istorie, umanitate. Despre toate. Nu era domeniu despre care să nu aibă o opinie pertinentă, argumentată. Citea mult, era documentat mereu, putea să dialogheze cu orice profesor de calibru, din orice domeniu.

Avea și un călcâi al lui Ahile. Paradoxal, deși nu a fost cel mai slab student al Politehnicii, nu se pricepea deloc la inginerie. „Nu am fost în stare să iau carnetul de șofer, nu știu să bat un cui!” recunoștea franc.

O memorie fenomenală

Nefiind prieten cu tehnologia, mulți ani de la începutul telefoniei mobile agenda lui telefonică nu era salvată în telefon. Ci în minte! Știa zeci de numere de telefon pe dinafară!

În afară de familie și de Poli, a iubit, cu patimă, Iașul. Orașul în care s-a născut, de la care a plecat la doi ani și unde a revenit la 18, sacrificând, probabil, o carieră ce putea fi mult mai sonoră ca jucător. Asta chiar dacă a fost dat afară de Poli de ziua lui, la 34 de ani, chiar dacă a mai fost tratat nedrept și în alte perioade. Iubea fiecare pietricică din oraș, fiecare colțișor, fiecare clădire, să nu mai spun de „templul” lui, din Copou.

Epilog

Despre Vasile Simionaș s-ar fi putut scrie o carte. Sau mai multe. Nu a vrut însă asta. Mi-a spus-o (și) atunci când a împlinit 70 de ani și mi-a acordat interviul-fluviu publicat de Ziarul de Iași. „E foarte bun. Și e suficient atât!” a spus atunci, cu modestie, cel care, și din respect pentru memoria lui Emil Alexandrescu – un alt intelectual al fotbalului ieșean, un jucător imens al anilor 1960, primul primar ales de după 1989 – nici nu voia să audă ca stadionul din Copou să-i poarte vreodată numele.

Speram ca anul acesta, când Simionaș mergea spre borna 75, să-l conving să-și deschidă sufletul în public și mai mult. Timpul nu a fost însă aliatul meu.

Publicitate și alte recomandări video