De ce admirăm neadmirabilii?

Cu siguranță, nu se poate generaliza. Generalizarea, știm prea bine, e o greșeală imensă. Totuși, trebuie să obsevăm cu obiectivitate că, fie și în scenariul probabil că nu toată lumea admiră neadmirabilii, marea majoritate a oamenilor se arată vulnerabilă la o astfel de… pornire. Mulți – prea mulți – indivizi din jurul nostru au slăbiciune pentru, să zicem eufemistic, personajele negative ale societății. Nu vă amintiți vechea convingere populară (de la noi și de pretutindeni), conform căreia fetele frumoase sunt atrase de golănași, de terchea-berchea, de infideli și de pierde-vară mai curând decât de băieții buni, serioși, empatici și loiali? Vă amintiți, nu vă amintiți, veți accepta, fără ezitări și necondiționat, că așa este.

Măcar într-o anumită fază a vieții, femeile cool (în limbajul prezentului) devin rapid victimele derbedeilor după care tot ele aleargă zăpăcite, lăsând bărbații de nădejde în urmă să sufere ca niște dezmoșteniți ai soartei. Tabloul se repetă pe numeroase segmente ale existenței umane, nu doar pe cel romantic. În istorie, haiducii – până la urmă, niște răufăcători cu acte în regulă, anarhici și asociali – sunt, în diverse culturi, nu numai în zona autohtonă, eroi aureolați de gloată cu o multitudine de virtuți și nicidecum ticăloși expuși oprobriului public. La fel se întâmplă, nu o dată, cu invadatorii, criminalii (din întregul spectru al culorilor ideologice) și tiranii. În ciuda dezavuării lor istoriografice, mulți îi găsesc pe aceștia absolut simpatici.

În politică, inși demascați, cu asupra de măsură, drept corupți, impostori sau chiar incompetenți grosieri, constituie adesea punctul de atracție maximă pentru electorat, fiind investiți și reinvestiți – spre disperarea cetățenilor cu capul pe umeri, dar minoritari –, prin vot democratic, în noi și noi funcții publice. Viktor Orban rânjește, în Ungaria, de decenii bune și mă tem că o va face, nestingherit, și în continuare. Vanghelie, Popescu-Piedone, Mazăre, Oprișan ș.a. s-au plictisit ei înșiși de câte ori au câștigat bătălii electorale, în disprețul sec al tulburătoarelor scandaluri ce le-au definit cariera.

Ciolacu a ieșit triumfător la Buzău pe fondul țipetelor din paranghelia Nordis încă puternic ascuțite pe plan național. Odinioară, în Italia, Berlusconi primea mandat după mandat, deși orgiile și mafiotismele pe care le patrona erau de notorietate internațională. Până și principialii americani i-au dat lui Trump un al doilea termen la Casa Albă, neglijând cu obstinație și aproape cu un soi de delabrare intelectuală inadecvarea gravă a protagonistului pentru poziția prezidențială, inadecvare dovedită și supra-dovedită. De ce să ne mai mirăm atunci că unul precum Călin Georgescu, în mod amețitor de evident trăitor cu mintea undeva în nebuloasa cosmică din Alpha Centauri, e bănuit, de milioane de compatrioți, a fi depozitarul Duhului Sfânt? Sau de ce m-aș mai mira retrospectiv că, în copilărie, atunci când jucam „Hoții și vardiștii” (un joc care, în universul playstation-urilor de astăzi, nici nu mai merită explicat), toți băieții doreau să fie, cu patimă, „hoți”?

Ipoteza (vehiculată de unii) că „răii” ar fi de fapt „buni”, dar societatea, prin ocultele ei conducătoare, i-a etichetat invers, din rațiuni clare de control al maselor, masele refuzând totuși complotul, recuperându-i pe împricinați și închinându-se mai apoi lor cu evlavie, pe mine nu mă convinge. Cu toate că, într-adevăr, prostia a ajuns contagioasă pe mapamond, declanșând, mai ales în ultimele decenii, terifiante pandemii „moronice”, iar conspiraționismul a devenit mod de viață, intoxicând deopotrivă creierele și sufletele, nu cred că există (cel puțin deocamdată) atât de mulți inepți în lume, care să nu reușească să discearnă între bine și rău.

Alta este cauza, aș spune, pentru care colectivitățile continuă să admire neadmirabilii și să sacralizeze desacralizabilii. Exprimată simplu, ea, cauza respectivă, ar fi admirația perversă. Da, oamenii par să divinizeze, paradoxal, pervertirea dintr-un impuls cât se poate de pervers. Răul exercită fascinație asupra lor, din elementara rațiune că tocmai răul e o parte ascunsă (însă consistentă) a naturii umane. Reprezintă un fragment esențial al personalității individului, fragment îndelung reprimat și ca atare profund disimulat.

„Răii” care își scot „răul” la vedere, în agora cum ar veni, fiind așadar „răi” în accepția generală a multitudinii, își exorcizează, într-un anumit sens, propria malignitate și capătă binecuvântarea libertății. Ei fac ceea ce toți ceilalți doar aspiră să facă și trăiesc ceea ce semenii lor numai visează să trăiască, scuturați de suspine și în nesmintit securizată intimitate. De aceea, horribile dictu, „răii” sunt considerați „buni” de către mulțime, adică veritabili eroi ai vremurilor de pe urmă, în vădita sfidare a tendinței unei minorități de a-i stigmatiza și de a-i supune disprețului comunitar. Cu sublimările de adâncime, darwinene, nu te poți pune. Aviz deci „cavalerilor dreptății”, naivilor idealiști măcinați de speranța că sacrificiul lor va schimba omenirea: la loc comanda!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video