De ce atacă activiştii opere de artă

Inspiraţi de acest gest, duminică, 23 octombrie, doi activişti au stropit cu supă de cartofi o pictură a lui Claude Monet, „Pietrele de moară”, aflată la muzeul Barberini din Potsdam, Germania.

Reacţiile publicului larg, cel la care trebuia să ajungă mesajul activistelor de la gruparea Just Stop Oil (care s-ar traduce printr-un „opriţi petrolul”), au fost preponderent negative. Chiar şi cei care simpatizează cu mesajul legat de necesitatea renunţării la combustibilii fosili au simţit că, prin aparenta punere în pericol a unei capodopere, activiştii au mers prea departe. Cum în engleză oil înseamnă şi ulei, au apărut inclusiv glume legate de artiştii care pictează cu ulei pe pânză (aşa cum a procedat Van Gogh în cazul respectiv).

De fapt, lucrurile sunt mult mai nuanţate şi e nevoie de puţin context pentru a putea înţelege de ce s-au înmulţit aceste ştiri despre activismul anti-petrol în muzee, dar şi în alte sfere ale vieţii publice cu potenţial de viralizare.

BP a fost responsabilă pentru dezastrul din Golful Mexicului din 2010, ceea ce a determinat o campanie furibundă din partea unor grupări de activişti pentru a opri legăturile instituţiilor de cultură cu companiile petroliere. Liberate Tate este o grupare de artişti (art collective), formată în 2010 chiar în cadrul unui atelier despre artă şi activism susţinut de Tate Modern (cel mai vizitat muzeu de artă contemporană din Europa), care a întreprins o serie de acţiuni cu caracter artistic pentru a determina muzeul să dezvolte o abordare mai etică a relaţiei cu sponsorii.

O altă grupare implicată mai ales juridic în lupta pentru a încheia relaţia dintre Tate şi BP a fost Platform London. Aceasta a obţinut în instanţă publicarea cifrelor, care au arătat că cea mai mare sumă plătită de BP anual a fost de 330.000 lire sterline (cam 2% din bugetul instituţiei de 150 de milioane). Într-o importantă victorie a acestor iniţiative, în 2016 BP a anunţat că încheie relaţia de 26 de ani cu Tate.

Din ce în ce mai multe instituţii de cultură din Marea Britanie nu mai acceptă bani de la companii petroliere: Royal Shakespeare Company, Galeria Naţională, National Portrait Gallery, iar British Museum, confruntat şi el cu un val de proteste, analizează dacă va prelungi sau nu contractul cu BP.

Just Stop Oil este o grupare de activişti de mediu care s-a lansat abia anul acesta, pe 14 februarie, dar care s-a dovedit a fi extrem de hotărâtă şi persistentă în acţiunile ei. Continuând tradiţia protestelor în muzee, Just Stop Oil a întreprins o serie importantă de alte acţiuni până la cea din Galeria Naţională. Iniţial, activiştii au folosit adeziv pentru a se lipi de rama unui peisaj al lui Horatio McCulloch de la Galeria de artă Kelvingrove din Glasgow. O zi mai târziu, acţiunea s-a repetat cu mai celebra „Crau cu piersici înfloriţi” a lui Van Gogh de la Galeria Courtauld din Londra. Au urmat un J.M.W. Turner la Galeria de artă din Manchester, o copie a „Cinei cea de taină” a lui da Vinci de la Academia Regală şi „Carul de fân” a lui John Constable de la Galeria Naţională. În acest ultim caz, cei doi protestatari au lipit peste lucrarea originală o altă pânză, care înfăţişa un peisaj dezolant, distopic, viziunea lor legată de cum arată lumea sub influenţa poluării companiilor petroliere.

E important de menţionat că niciuna dintre aceste lucrări nu a suferit daune (cu excepţia ramei uneia dintre ele, reparată în câteva zile). Parte din operele atacate reprezintă sau simbolizează frumuseţea naturii ori cea umană, cele care vor avea de suferit în urma proliferării emisiilor de carbon. Scopul activiştilor nu este de a le distruge, ci de a atrage atenţia asupra ameninţărilor reale cauzate de încălzirea globală.

Luni, 24 octombrie, statuia de ceară a Regelui Charles al III-lea, cunoscut simpatizant al cauzelor de mediu, a fost împroşcată cu tort, activiştii strigând că, prin aceste acţiuni, cer doar oprirea de noi proiecte petroliere şi gazifere. It’s a piece of cake! (cake â tort, în engleză), au adăugat ei, un joc de cuvinte legat de gestul lor şi de faptul că cererile nu ar fi atât de greu de îndeplinit.

Ziarul britanic The Guardian citează cercetări care arată că astfel de tactici, deşi generează vizibilitate, nu reuşesc să determine mase largi de oameni să susţină cauza respectivă. Dimpotrivă, cei care sunt afectaţi direct de blocajele rezultate de acţiunile eco-activiştilor, precum şi cei care rămân cu impresia că operele de artă au avut de suferit, pot deveni reticenţi sau chiar ostili.

Înţeleg ironia din gestul de a arunca cu supă de roşii şi referinţa la industrializare, pe care activiştii o văd responsabilă de distrugerea planetei, şi care stă la baza uneia dintre cele mai celebre lucrări ale lui Andy Warhol, „Campbell’s Soup Cans”. Însă asta nu mă determină să susţin mai mult cauza şi nici nu mă ajută să găsesc modalităţi concrete de a o face. Pe de altă parte, fără a-i cauţiona în vreun fel, înţeleg şi de ce tinerii care-şi simt ameninţat viitorul, puşi în faţa a ceea ce ai văd ca o distrugere iminentă, simt nevoia să reacţioneze chiar în locurile în care umanitatea caută să prezerve memoria a ceea ce a creat mai frumos şi de valoare.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video