De ce era mai bine în comunism?

Vara trecută, verdictul unui sondaj INSCOP legat de comunism a avut cifre uluitoare pentru mulți, în special pentru cei care au avut de suferit în anii dinainte de 1989. Peste 62% dintre români au considerat că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun, iar aproape 56% au crezut că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România. Cifrele apreciative ale perioadei comunismului au fost și mai ridicate la alte capitole: peste 77% au spus că țara noastră era mai bogată decât acum, 66,4% au considerat că statul avea mai multă grijă față de cetățean în acele vremuri, peste 80% au susținut că oamenii se ajutau mai mult.

 

Microbiștii, în suferință

Dacă sondajul comparativ, vremurile actuale – comunism, s-ar face în rândul microbiștilor acum, după o nouă ratare a calificării tricolorilor la turneul final al Campionatului Mondial de fotbal, cu temă exclusiv sportul, cifrele ar fi, cu siguranță, și mai rușinoase pentru democrație.

Argumentele sunt rezultatele, cele care, și în trecut, și în prezent, și în viitor vor prima într-un domeniu care generează emoții consistente, indiferent de regim, indiferent de nivelul de trai, indiferent de nivelul de pregătire.

Cifrele vorbesc de la sine, pe toate palierele.

 

De pe locul II în lume la câte patru medalii în 2016 și 2020

La Jocurile Olimpice, începând cu 1976, că tot 2026 e anul Nadia, au fost 27 de medalii la Montreal, unde „Zâna” de la Onești a dat de șapte ori „mat” unei tabele care nu știa să afișeze nota 10; 25 la Moscova 1980; 53 (!) la Los Angeles 1984, când am fost pe locul II mondial la număr de clasări pe podium, și 24 la Seul 1988. Din seva acumulată în perioada comunistă s-a mai trăit încă patru jocuri: 18 medalii la Barcelona 1992, 20 la Atlanta 1996, 26 la Sydney 2000 și 19 la Atena 2004. Apoi, a urmat prăbușirea, cu număr de medalii dintr-o singură cifră la Beijing 2008, Londra 2012, Rio de Janeiro 2016, Tokyo 2020 și Paris 2024, în Brazilia și Japonia doar cu patru clasări pe podium.

 

Prăbușire tricoloră

La fotbal, naționala, care a fost la Mondialul din 1970, cu 16 trupe la start, și în primele opt din Europa în 1972, la fel ca în 1960, a prins un turneu final european în 1984 la care aveau dreptul să joace doar opt echipe și a explodat după 1990, grație Generației de Aur, clădită în comunism. Astfel, am ajuns de două ori în optimile Mondialelor (1990 și 1998) și o dată în sferturile CM (1994), dar și de două ori la Euro, în 1996 și 2000, ultima dată atingând „sferturile”.

Apoi, a urmat căderea, cu niciun Mondial, chiar dacă acum primesc viză de CM 48 de țări, și cu trei Euro. Unul în 2008, cu mulți jucători care au copilărit în comunism, celelalte, din 2016 și 2024, cu tricolori „democrați” care au apărut când la turneul final au fost acceptate 24 de echipe.

 

De la câștigătoare de Liga Campionilor la primăvară europeană la televizor

Și mai dramatică este căderea echipelor de club românești. Care în anii comunismului au cucerit o Cupă a Campionilor Europeni (CCE), prin Steaua, în 1986, „militarii” jucând încă o finală de CCE, în 1989, și au ajuns câte o dată în semifinalele Cupei Campionilor (Dinamo în 1984), Cupei Cupelor (Dinamo, în sezonul 1989-1990) și Cupei UEFA (Universitatea Craiova în 1983). De la cinci semifinale în nici zece ani înainte de 1989 (câte or mai fi fost apoi, dacă Dinamo și Steaua, trupe imense în 1990, nu se dezintegrau rapid?), cluburile românești au mai prins în democrație o singură semifinală de Cupa UEFA în 2006, prin Steaua. O trupă care avea destui jucători care au copilărit înainte de 1989.

Acum, consumarea primăverilor europene fotbalistice la televizor a devenit o modă…

 

Din campioni mondiali în simpli anonimi

Căderi majore sunt și la celelalte sporturi de echipă. Naționala de handbal masculin, de patru ori campioană mondială și de patru ori medaliată olimpică în comunism, nu mai prinde nici turneele finale. La același sport la care Steaua a câștigat de două ori Cupa Campionilor, în 1968 și 1977, Dinamo, cu mulți străini, e acum ciuca bătăilor în prima competiție europeană.

La volei masculin, unde avem un bronz olimpic, cinci medalii europene, între care și un aur, patru medalii mondiale și șase Cupe ale Campionilor Europeni, obținute de Dinamo și Rapid, în număr egal fiecare, toate înainte de 1989, am lipsit decenii la rând de la turneele finale importante.

 

Căderi și pe alte linii

La rugby ne-am transformat dintr-o echipă care bătea Franța înainte de 1989, când era la un pas de a fi invitată în Turneul celor Cinci Națiuni, într-o trupă pe care o învinge și amatori din Germania.

Nici la handbal feminin, unde mai ținem steagul sus grație investițiilor colosale de la bugetele locale, nu se stă mai bine decât în vremea comunismului, când am obținut un aur mondial și am fost la un pas de o medalie olimpică, în 1976.

O situație asemănătoare este și la volei feminin, unde înainte de 1989 am obținut un argint mondial și un bronz european.

 

De ce aveam rezultate?

Rezultatele din perioada comunistă au mai multe explicații, principala fiind sistemul existent în acele vremuri. Un sistem care promova sportul intens și pornea de la bază, cu o mulțime de campionate școlare și celebrele Daciada, care au scos la iveală multe talente, toate monitorizate de mulți antrenori de valoare, pasionați, care băteau maidanele și școlile în căutare de „diamante”.

Când sita cernea, se urca la seniori și apoi la nivelul de mare performanță, unde se lucra ultracentralizat, intens, dur chiar, cu alți tehnicieni de legendă, precum Niculae Nedeff, Bela Karoly, Nicolae Navasart, Ion Puică. Așa au apărut o Nadia, așa a apărut un Năstase, un Patzaichin sau o Lipă, o Iolanda Balaș sau o Maricica Puică, așa au apărut un Dobrin, Balaci ori Hagi, un Gruia, Gațu sau un Stîngă.

 

Ultimele zbateri de succes

Imediat după 1989, sportul românesc, așa cum am amintit, a mai trăit din seva injectată de sistemul comunist, cu antrenorii buni de dinainte de Revoluție, cu sportivi inițiați sau deja formați.

Când resursa umană s-a epuizat, fie din cauza vârstei, fie prin plecarea tehnicienilor spre zări mai calde, România a mai respirat doar din flori rare, talente de excepție, precum Simona Halep ori David Popovici. Sau din sporturi de nișă, care au știut să se adapteze, treptat, la noile realități, cum e scrima, ori au păstrat tradiționala rețetă a succesului, cum e la canotaj, unde se merge tot pe cantonamente de 11 luni pe an.

 

De ce a apărut prăbușirea?

Explicația prăbușirii din perioada democrației este că în locul unui sistem care dădea roade în alte vremuri nu s-a pus nimic în loc.

Strategiile au lipsit, finanțările s-au făcut pe ochi frumoși, infrastructura, de excepție înainte de 1989, s-a prăbușit, antrenorii apăruți la nivel juvenil, prost plătiți, s-au transformat rapid în persoane interesate doar de bani, tehnicienii de valoare au plecat în străinătate, copiii nu au mai fost tentați să scoată capul din gadgeturi și să facă sport.

 

Nici Academia Hagi nu a produs conform așteptărilor

Grav este însă că nici în medii în care s-a lucrat modern nu au apărut rezultatele scontate. De exemplu, Academia Hagi, care a scos o mulțime de fotbaliști care joacă la multe echipe importante din țară, unii și în străinătate, însă la cluburi mediocre.

Din nefericire, nu s-a ajuns la nivelul produselor Luceafărului comunist, astfel că produsele lui Hagi nu prind, logic, echipe importante de afară, cea mai bună dovadă fiind Hagi junior. Așa cum nu o fac nici alți români plecați din Liga I, care s-au transformat în „porumbei voiajori”, ei întorcându-se rapid acasă după experiențe nereușite „afară”.

 

De pe locul 3 pe 55 în nici 20 de ani

Firesc într-un asemenea tablou, chiar și ajutate de produse formate la academii celebre din vest, naționalele de juniori și tineret sunt, în ciuda semifinalei de la Euro de tineret din 2019, departe de performanțele unei țări care, cu Gabor în prim-plan, lua în 1981 bronzul la Mondialele de tineret sau cucerea titlul european de juniori în 1962.

La fel de firesc e că naționala României, cu Ianis Hagi căpitan, a ieșit din top 50 în clasamentul FIFA. De pe locul 3, unde era în 1997, cu Gică Hagi căpitan.

Noi motive pentru ca nostalgicii comunismului să primească apă la moară. Din plin.

Publicitate și alte recomandări video