„Și-a dat demisia de la locul de muncă din cauza disputelor politice”. Certurile politice românești, analizate de un cunoscut psiholog ieșean

Zilele acestea, în agitația premergătoare alegerilor electorale, mi-am amintit de cartea psihologului american Jonathan Haidt „Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?”, mai precis de apelul lui Rodney King, amintit în carte, bărbatul afro-american care, în data de 1 mai 1992, a fost bătut cu brutalitate de poliția din Los Angeles, apelul care, dincolo de suferința ce lasă un gust amar, păstrează cadrul umanitarist general: „Chiar nu ne-am putea oare înțelege?” ar fi spus Rodney. „Vă rog, ne putem înțelege, ne putem înțelege cu toții. Adică, toți suntem prizonieri aici pentru o vreme, așa că hai să încercăm s-o scoatem la capăt.”

De ce idei precum „echitate” și „libertate” înseamnă lucruri atât de diferite pentru diferiți oameni? De ce este atât de ușor să vedem, atunci când dezbatem subiecte politice, defecte în argumentele altora și mai puțin în ale noastre? Jonathan Haidt susține că motivul pentru care ne este atât de greu să ne înțelegem este pentru că mințile noastre sunt concepute pentru a fi morale și că suntem înclinați să fim moraliști, judecători, atoateștiutori. El scrie că rațiunea, gândirea rațională, ar trebui comparată nu cu un judecător imparțial care ia o decizie formulată în mod obiectiv, ci, mai degrabă, cu un avocat care se străduiește să dovedească corectitudinea și veridicitatea clientului său.

Să intrăm puțin în problemă. După ce a absolvit facultatea, Haidt a realizat un proiect de cercetare în psihologie în India rurală. El a întâlnit acolo oameni care aminteau mereu de moralitate, dar ale căror stiluri de viață au atins profund etica sacrosantă a autonomiei pe care Haidt nu o dobândise prin educația sa occidentală. El a găsit discrepanțe mari între genuri, între bărbați și femei, între caste și chiar în ceea ce privește respectul pentru sprititualitate. Acest lucru l-a tulburat profund: cum ar putea oameni atât de spirituali să nu înțeleagă importanța egalitarismului? Dar, în ciuda întrebărilor și chiar a nemulțumirilor sale care îl frământau în acele momente, în cele trei luni petrecute în India, Haidt a rezistat impulsului de a-i cataloga pe cei cu care interfera ca fiind depășiți în gândirea lor morală. A fost răsplătit, pentru răbdarea sa, cu o perspectivă nouă asupra a ceea ce însemnau convingerile morale care nu fuseseră niciodată semnificative pentru el.

Poate că din acel moment, Haidt a început să vadă politica și religia ca expresii ale psihologiei noastre morale subiacente și să creadă că înțelegerea acestei psihologii poate ajuta la unirea și buna înțelegere dintre oameni. Prin urmare, după douăzeci de ani, studiile lui Haidt, exprimate prin cărțile sale, ne oferă o imagine mai detaliată privind apartenența moralității noastre, de ce credem că „a noastră” diferă de „a lor”, dacă buna înțelegere între semeni în ciuda acestor diferențe este posibilă și poate cel mai important, ce putem face în privința asta. Haidt, de care am mai amintit în articolele mele, astăzi, profesor la Universitatea din Virginia, se definește politic drept un liberal activ. Dincolo de simpatiile sale politice, autorul, în cartea sa, nu intenționează să aducă pe un piedestal nicio ideologie sau docrină politică și nici să propună un discurs care să niveleze toate discrepanțele din acest domeniu, pentru că acest lucru nu ar fi posibil.

Încearcă, în schimb, să arate punctele forte și argumentele slabe ale ambelor ideologii, conservatoare și liberală și, mai ales, să ne ajute să înțelegem cum gândește și acționează fiecare parte, pe ce își bazează argumentele și cum putem discuta într-un mod civilizat cu oponenții noștri. Călătoria lui Haidt din India rurală, unde a avut primul impact cu modul divers de abordare a moralității și concluziile pe care le trage după douăzeci de ani în cartea sa The Righteous Mind l-a determinat să concluzioneze că există șase intuiții sau mai bine spus fundamente morale: grijă/ vătămare, corectitudine/ înșelăciune, loialitate/ trădare, autoritate/ subversiune, sfințenie/ degradare, și libertate/ opresiune.

Pe măsură ce Haidt și colegii săi au chestionat zeci de mii de oameni din întreaga lume, au descoperit câteva trăsături care pot – spun ei, în funcție de cele șase fundamente morale enumerate anterior – defini adepții celor două ideologii. Pe de o parte, democrații tind să aibă atitudini înclinate doar spre trei fundamente: grijă/ vătămare, corectitudine/ înșelăciune și libertate/ opresiune. Cei care se autoidentifică cu conservatorii se pare că țin cont de toate cele șase fundamente morale, motiv pentru care sunt capabili, spune Haidt, să atragă un public mai larg.

Acesta ar fi, să spunem, motivul pentru care educația sexuală a tinerilor nu este, pentru mulți conservatori, o prioritate. Răspunsul liberal în această privință provine din fundamentul moral grijă/ dezinteres, dar nu și din fundamentul moral puritate/ sfințenie, pe care, iată, conservatorii îl iau în calcul. De asemenea, mulți democrați nu înțeleg de ce unii oameni arată autorităților fie și publice un respect, uneori exacerbat. Ideea că un tânăr are dreptul să facă tot ce dorește, indiferent de sfaturile părinților săi, că se opune autorităților, este șocantă pentru mulți, mai ales în țările asiatice. În mod clar, acești oameni provin dintr-o cultură care promovează fundamente morale din categoria autoritate/ subversiune.

Pentru fiecare dintre aceste fundamente, Haidt, după cum vedem, explică modul în care liberalismul și conservatorismul diferă în ceea ce privește aplicațiile politice. Grija, ca prim fundament, ne face sensibili la semnele de suferință și nevoie ale semenilor. Pentru a maximiza îngrijirea și a minimiza daunele, adoptăm legi care îi protejează pe cei vulnerabili. Pedepsim oamenii care sunt împotriva legilor, aplicându-le măsuri coercitive, și avem grijă de cei care suferă din diverse motive. Faptul că Donald Trump vorbea despre reintroducerea unei practici precum waterboarding în cazurile de terorism, a adus din nou publicul în fața relației dintre individ și binele societății, argument proliferat din ce în ce mai intens în campaniile conservatorilor. De fapt, pentru orice liberal, aceasta este o non-dilemă, imposibil de acceptat, pentru că nu există nicio situație în care o atare practică să fie justificabilă. Liberalii, așa cum specifică Haidt, se bazează în discursurile și în gândirea lor pe principiul grijă/ vătămare, ceea ce înseamnă că sunt foarte atenți și susceptibili față de orice politică sau manifestare umană care ar produce o vătămare altei persoane, indiferent ce ar face aceasta. Corectitudinea, al doilea fundament, ne determină să căutăm oameni care să fie buni colaboratori, corecți, în orice proiect pe care îl avem. De asemenea, ne determină să pedepsim oamenii care fac parte din sistemul corupt. Liberalii și conservatorii cred în corectitudine, dar aplică acest fundament în moduri diferite. „Pentru conservatori, corectitudinea implică adesea egalitate, pentru liberali înseamnă proporționalitate – oamenii ar trebui să fie recompensați proporțional cu ceea ce contribuie, chiar dacă asta garantează rezultate inegale”, explică Haidt. Avem aici cele două principii, grijă/ vătămare și corectitudine/ înșelăciune, doar că văzute de cele două tabere în maniere extrem de diferite. Conservatorii militează pentru stoparea exploatării, principiul corectitudinii fiind reprezentat de egalitate, justiție socială, încetarea protecționismului pentru clasele extrem de bogate, pe care le consideră vinovate pentru inechitate socială. De cealaltă parte, avem grupul liberalilor, a căror idee de justiție socială este bazată aproape în exclusivitate pe ideea de proporționalitate: trebuie să ajuți veteranii mai degrabă decât alte grupuri, cum ar fi asistații sociali, pentru că ei au luptat pentru țară, trebuie să susții oamenii muncitori, oamenii merituoși etc.

Cu toții, fie că suntem de dreapta sau de stânga, suntem „primitivi” într-un anumit sens. Iubim oamenii din echipa noastră, iar loialitatea, al treilea fundament moral, face echipa noastră mai puternică și mai puțin susceptibilă privind eșecul nostru. La fel, avem dispreț față de trădători. Cei care trădează echipa pentru cealaltă parte sunt mai răi decât cei care sunt deja în opoziție. Trădătorii, traseiștii, după cum am văzut și noi, sunt priviți atât de stânga, cât și de dreapta, în același fel. Traseismul poate distruge o echipă deja consolidată, alterând o imagine pe care echipa și-a creat-o în fața publicului. Deși Haidt vede atât stânga, cât și dreapta ca fiind, cum le numește el „tribale”, el recunoaște, totuși, că „liberalismul tinde către universalism și se îndepărtează de naționalism, așa că are adesea probleme în a se conecta cu acei alegători care se bazează pe fundamentul loialitate”.

Autoritatea joacă un rol în considerentele noastre morale, deoarece protejează ordinea și respinge haosul. Haidt explică: „Fiecare are miza să susțină ordinea existentă și să tragă oamenii la răspundere pentru neîndeplinirea obligațiilor postului lor”. Nu este surprinzător că liberalii apreciază acest fundament, în timp ce conservatorii se definesc ca fiind opozanți ai ierarhiei, inegalității la locul de muncă și puterii superiorilor ierarhici. Liberalii aplică legea „ești eficient și îți faci treaba, ești apreciat. Nu, atunci poți pleca, indiferent ce funcție deții”, conservatorii spun că e loc sub soare pentru toți, munca e în echipă, unde nu poate unul, vor putea ceilalți.

Indiferent de epocă, oamenii au considerat anumite lucruri „de neatins” pentru că sunt murdare sau toxice. Reversul este că vrem să protejăm orice este sfințit și sacru, fie că sunt obiecte, idealuri sau instituții. Acesta e un alt fundament, cel al sfințeniei. Conservatorii vorbesc despre sfințenia vieții de la țară, a credinței și a căsătoriei. Liberalii pot să nu pună preț, de pildă, pe familia tradițională, viața la țară, dar să îi găsim clienți ai magazinelor New Age, cumpărând sau făcând elogiul produselor care curăță organismul de „toxine” și avertizând despre degradarea și poluarea excesivă a mediului. Ne-am oprit doar la câteva exemple.

Cartea lui Haidt vine într-un moment în care relațiile politice sunt din ce în ce mai tensionate. Din ce în ce mai mulți politicieni folosesc discursul agresiv, iar decalajul dintre liberali și conservatori devine mai mare și mai ostil. Haidt abordează această situație folosind metafore, mai întâi afirmă că oamenii sunt conduși de intuiția lor într-o primă fază, apoi, apare raționamentul, ceea ce înseamnă că judecățile morale apar o dată cu el. Haidt îi cere cititorului să-și imagineze mintea împărțită în două părți: o parte întruchipată într-un elefant însemnând intuiția și un călăreț însemnând raționamentul, călăreț care se află acolo pentru a conduce elefantul și pentru a stăpâni instinctul nostru. Despre teoria aceasta am mai scris și cu alte ocazii, ea fiind dezvoltată pe larg în cartea lui Haidt, Iluzia fericirii. Cronologic, elefantul a existat înainte de apariția călărețului. Instinctele noastre sunt toate parte din elefant. Călărețul a apărut mult mai târziu, el a învățat elefantul să răspundă la provocările din mediu, să folosească focul, să-și facă unelte și, mai ales, și poate cel mai important, să-și inhibe pornirile agresive și egoiste pentru a putea trăi în societate. Călărețul crede că el este cel care controlează întotdeauna situația, iar elefantul este acolo doar pentru a-l servi. De fapt, situația este exact invers. Elefantul este cel mai important, iar călărețul este acolo pentru a-l ghida și susține. Ideea e să înfrânăm elefantul. În momentul în care nu există siguranță psihologică, elefantul devine periculos, preia controlul, se concentrează pe aspectele negative și se blochează asupra prezentului. Când ne simțim amenințați, toate funcțiile călărețului dispar și acest lucru se vede bine în situațiile provocate de anxietate, fobie socială, dezastre, haos politic. Ideea lui Haidt se bazează în mare măsură pe viziunea lui Durkheim despre societate, că structura și ierarhia nu sunt neapărat negative, ele previn haosul și că, fără teamă de pedeapsă oamenii ar acționa haotic, adică conduși de elefant, de instinct. Moralitatea noastră este construită în consecință: are multiple fațete care ar trebui recunoscute dacă vrem să ne raportăm la cei care care au opinii diferite ale noastre.

Persoana pe care o provoci sau pe care încerci să o convingi nu este un subiect izolat, există întotdeauna un fel de comunitate în spatele lui: o familie, o clasă socială, chiar, să zicem, o comunitate. O persoană trebuie să se considere parte în această afiliere, în această concretețe, adică să fuzioneze cu ea, cu anumite structuri, deoarece valorile sale sunt determinate de acestea. Revenind la politică: atunci când convingem o persoană, un adversar sau un alegător, trebuie să ne întoarcem nu la rațiunea sa, nu la raționalitatea sa, ci să ținem cont de atitudinea față de diversele fundamente morale care există. Se regăsește în ele sau nu?

Politica are un impact semnificativ asupra sănătății psihologice, sociale și chiar fizice a oamenilor. Majoritatea populației recunoaște că este stresată de politică. Un sfert dintre americani, după cum se prezenta un studiu, au declarat că au întrerupt conexiunile sociale și chiar și-au dat demisia de la locul de muncă din cauza disputelor politice. Tinerii și cei care sunt implicați activ în viața politică sunt deosebit de sensibili la stresul preelectoral.

Modul evident de a reduce impactul asupra sănătății ar trebui să fie, pur și simplu, ignorarea politicii. Am putea, să zicem, să încercăm să ne deconectăm de la ea. Dar problema este că acest lucru care poate fi bun pentru sănătatea psihică, nu este bun pentru societate – pentru că oamenii nu vor mai participa la un act important pentru viitorul lor, actul politic. Și poate că întrebarea principală asupra căreia noi nu găsim răspuns este cum putem reduce consecințele negative asupra sănătății fără a le cere oamenilor să abandonedeze complet angajamentul civic? Poate, zicem și noi, doar înțelegând că alegerile electorale vin și pleacă. Se consumă. Și noi, după alegeri, rămânem în continuare cu familia noastră, cu prietenii noștri, cu rudele noastre pe care le-am blamat, le-am suduit, le-am blestemat, căci dacă nu votezi ca mine, cu favoritul meu, ești împotriva mea, nu? Rămânem, la fel, chiar și atunci când preferatul nostru ajunge președinte, cu viața tumultoasă pe care o avem acolo, în interioritatea noastră. La care mai adăugăm o anxietate în plus.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video