De ce nu mai ascultăm muzică nouă după 30 de ani

În cartea sa intitulată „Teoria armoniei”, compozitorul Arnold Schönberg remarca cele două impulsuri opuse care produc plăcere în ascultarea muzicii: „cererea pentru repetarea unor stimuli plăcuţi şi dorinţa contrară de varietate, schimbare, de un nou stimul”. În ultimii 50 de ani, complexitatea instrumentaţiei s-a schimbat foarte mult. Dacă genuri precum „new wave” sau „disco” au crescut în complexitate în anii ‘70, pentru a reveni la niveluri de bază scurt timp după, producţiile care pot fi catalogate ca „folk rock” au rămas la niveluri înalte de complexitate instrumentală indiferent de perioadă. Complexitatea genului „indie rock” a crescut constant din anii ‘60 până în anii ‘80 şi a rămas la un nivel ridicat de atunci. Printre stilurile muzicale care au pierdut din complexitatea instrumentaţiei se numără „soul”, „funk”, „classic rock” şi „jazz-funk”.

Dacă înainte radioul era principala sursă de muzică, odată cu internetul s-au înmulţit opţiunile, iar accesul a devenit mai facil. Cei aflaţi la vârsta de mijloc îşi amintesc probabil cum, pentru a putea asculta o piesă nouă, trebuiau să fie pregătiţi să o poată înregistra pe casetă de la radio sau să o copieze de la prieteni, în condiţii tehnice mai degrabă precare. Muzica străină era foarte greu de găsit şi devenea, de multe ori, marfă de contrabandă.

Încă un motiv pentru care radiourile şi-au pierdut din importanţă în ceea ce priveşte actualizarea preferinţelor este că majoritatea celor comerciale oferă cam acelaşi tip de muzică, făcută după reţete prestabilite şi promovată de corporaţii care vor să rişte cât mai puţin. Ce au remarcat producătorii este că vânzările de albume, indiferent de stilul muzical, cresc pe măsură ce scade complexitatea instrumentaţiei, ceea ce dovedeşte că sunt anumite formule muzicale care aduc succesul comercial, chiar cu preţul unui rabat din punct de vedere calitativ.

De la o vârstă încolo, auzi tot mai des variaţiuni ale afirmaţiei „Nu se mai fac lucrurile ca pe vremea noastră”. La fel şi în cazul muzicii, de câte ori nu aţi auzit pe alţii (dacă aveţi sub 30 de ani) sau nu v-aţi surprins zicând că „în ultima vreme nu se mai face muzică bună”? Pe lângă o explicaţie subiectivă care ţine de gusturile fiecăruia, există o altă cauză, mai uşor de demonstrat de cercetări ştiinţifice. Studiile arată că perioada în care suntem cei mai deschişi către muzica nouă este între 12-24 de ani. Mai mult, platforma de streaming Deezer a publicat un studiu realizat pe 5.000 de ascultători care a urmărit să determine vârsta la care aceştia s-au oprit în a-şi completa cunoştinţele muzicale, iar borna rezultată a fost 27 de ani şi 11 luni. Unii se opresc mai devreme, alţii mai târziu, iar câţiva reuşesc să rămână deschişi pe tot parcursul vieţii, dar media e undeva în jurul vârstei de 28 de ani.

De aceea, după 30 de ani creierul devine mai puţin permisiv în a realiza conexiuni cu noi tipuri de muzică. Cu alte cuvinte, după 30 de ani preferăm muzica pe care o cunoaştem deja în dauna oricăror noi influenţe, indiferent de percepţia subiectivă asupra calităţii acestora. Vârsta de apogeu ar fi 24 de ani, când 75% dintre respondenţi au declarat că ascultau cel puţin 10 piese noi pe săptămână, iar 64% descopereau măcar 5 artişti noi lunar.

Unele dintre motivele pentru care urma declinul pentru subiecţi erau cantitatea copleşitoare de muzică disponibilă (19%), o slujbă stresantă (16%), îngrijirea unui copil mic (11%). Pentru 47% dintre ei nu era vorba de o lipsă de interes, ci şi-ar fi dorit să aibă mai mult timp pentru a descoperi muzică nouă. Alţi cercetători spun că ascultăm de fapt aceleaşi cântece datorită nostalgiei. Piesele cele mai populare pentru o grupă de vârstă nu intră, de exemplu, în top 100 pentru grupa de vârstă a celor născuţi o decadă mai târziu.

Încă un aspect important de luat în calcul este dispoziţia pe care o avem atunci când dorim să ascultăm şi eventual să explorăm muzică nouă. Starea noastră emoţională influenţează mai mult reacţia pe care o avem când ascultăm piese noi decât calitatea intrinsecă a acestora. Cântecele favorite determină producerea de molecule care ne binedispun: dopamină, serotonină, oxitocină etc. De multe ori căutăm cântece care să potenţeze ceea ce simţim şi de aceea anumite piese pe care le preferăm nu mai au acelaşi efect intens când sunt ascultate într-un alt context, în care starea noastră e alta. Dacă vrem să ne relaxăm, să citim, să studiem sau să medităm, vom căuta un anumit tip de muzică, diferit de playlist-ul pe care ni-l alcătuim pentru când ieşim să alergăm sau să mergem la sală. La fel, dacă suferim după o despărţire dureroasă căutăm alte ritmuri decât atunci când simţim nevoia să sărbătorim o reuşită alături de prieteni.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video