Odată cu retrogradarea matematică a Politehnicii în Liga a doua, a treia sau a patra, că nimeni nu ştie, Iaşul rămâne fără nicio echipă sportivă de tradiţie în primul eşalon al ţării. Este un eşec greu de explicat nu doar pentru sportul din România, ci, îndrăznesc să spun, un caz rarisim în lume. Un pol urban mare al Europei, parte dintr-un judeţ de aproape un milion de locuitori, un centru economic şi universitar al unei regiuni cu peste 4 milioane de suflete, incapabil să mimeze o brumă de performanţă în sporturile pe echipe. Fotbal nu, baschet nu, handbal nu, hockei (pe toate suprafeţele) nu, volei nu, polo nu, rugby nu şi aşa mai departe. Nici feminin, nici masculin. Mai există vreo aglomerare urbană pe mapamond, de dimensiuni comparabile, atât de impotentă sportiv ca Iaşul?

În mod cert, principala vină pentru situaţia dramatică în care a ajuns sportul ieşean o poartă actuala administraţie locală, sub mandatul căreia, rând pe rând, echipele fanion ale oraşului, dependente de bani publici, au fost îngropate. Dar să nu ne amăgim că explicaţia eşecului ar fi atât de simplă. Cu excepţia unor performanţe meteorice la nivel naţional în handbal şi volei feminin, respectiv, baschet şi rugby masculin, altfel sub-mediocre în plan european, Iaşul nu a însemnat nimic în sportul pe echipe după ’90. În toate cazurile, a fost mereu mult sub potenţial, iar rarele „sclipiri” s-au dovedit conjuncturale, defel rezultatul unui „sistem”. Cu alte cuvinte, administraţia Chirica doar duce mai departe o tradiţie a improvizaţiei în „managementul” sportiv pe bani publici. Ce au în comun administraţiile Simirad, Nichita şi Chirica? În primul rând, lipsa unei alfabetizări în dialogul cu mediul de afaceri, cu acei investitori care ar fi trebuit să preia cluburile din sarcina municipalităţii şi să le transforme în afaceri competitive. Niciunul dintre aceşti primari nu a reuşit să transmită mediului de business (local sau străin) că susţinerea financiară a unei echipe sportive poate deveni, în timp, profitabilă. Probabil că nici nu au încercat. Pe de o parte pentru că unii aveau nevoie de o jucărie electorală în prag de alegeri, pe de altă parte pentru că niciunul dintre ei nu a înţeles că sportul a devenit în ultimele decenii o industrie ca oricare alta, al cărei scop este să producă bani. Iar dacă au încercat să atragă sprijin privat, au eşuat pentru că erau şi sunt incompatibili cu valorile mediului de afaceri. Ce investitor serios şi-ar asocia imaginea cu un primar care declară senin că „o să vină peste noi congolezii, somalezii, sirienii şi alte naţiuni care sunt coborâte din copac şi o să ne cucerească şi o să ne devină şi şefi”? Cu unul care spunea că „suntem prea săraci să avem nevoie de aeroport” sau cu unul cunoscut în tot târgul pentru că îşi hărţuia sexual angajatele?

Analfabetismul economic şi lipsa de credibilitate a şefilor care s-au perindat pe la Palatul Roznovanu sunt principalele motive pentru care oamenii de afaceri s-au ferit de „adopţii”, au refuzat preluarea în plasament a unor echipe fanion.

Ar mai exista o explicaţie, improbabilă şi fatalistă, dar care merită discutată. Poate că structural, pe aceste meleaguri, suntem incapabili să facem echipă. Până la urmă, indiferent de domeniu, fiecare trage pentru el, de aici şi o disoluţie evidentă, palpabilă, a unui spirit comunitar. Ca argument în plus, să observăm că la sporturile individuale Iaşul nu stă nici pe departe atât de rău (vezi performanţele din şah, atletism sau sporturile de contact). Poate că există un „excepţionalism” ieşean care trebuie studiat. În ultimă instanţă, mai există centre urbane în lume de talia şi magnetismul Iaşului, atât de sterile cronic în sportul pe echipe?