De ce trebuie împiedicată transformarea/ alterarea Parcului Copou

În decembrie, proiectul de „reabilitare” şi „modernizare” a Parcului Copou, realizat de o firmă cu un singur angajat, a fost retras de pe ordinea de zi a şedinţei de Consiliu Local. Am scris atunci pe larg despre importanţa parcului pentru oraş, reacţiile covârşitor negative şi stăruinţa ieşenilor de a-l păstra aşa cum l-am moştenit. În ciuda petiţiei lansate pentru a salva zona-fanion a Copoului şi a Iaşului de dorinţa de a face bine a echipelor municipalităţii, miercuri majoritatea din CL şi-a impus voinţa. Dacă nu va fi oprit, proiectul – argumentat mediocru, pentru cine este curios să-l citească – este estimat să dureze 3 ani (2 ani pentru lucrările de execuţie), ceea ce înseamnă că dealul Copoului, deja sufocat de traficul generat de noile dezvoltări imobiliare de după Agronomie, va pierde cel puţin 24 de luni cel mai mare plămân accesibil publicului larg.

În cartea sa „Future Park – imagining tomorrow’s future parks”, specialista australiană Amalie Wright vorbeşte de multitudinea de idei pe care oamenii o au despre ce înseamnă parcul ideal. Pentru unii, parcul este un loc unde cei mici pot fi plimbaţi sau pot practica jocurile copilăriei, iar adulţii pot alerga, juca badminton, şah sau tenis cu piciorul. Pentru această categorie de oameni, într-un parc ideal ai multe lucruri de făcut, există facilităţi precum cafenele, restaurante cu terase şi staţii de închiriat biciclete sau trotinete electrice, locuri de joacă pentru copii, iar din când în când se desfăşoară festivaluri multiculturale şi diverse evenimente care asigură un divertisment variat. În Iaşi, cel mai aproape de acest model este Parcul Expoziţiei.

Pentru alţii, descrierea de mai sus este cea a unui adevărat haos, un loc de unde şi-ar dori să scape cât mai repede. Aceştia cred că parcul trebuie să fie un spaţiu al tranchilităţii, cu respectarea nevoilor celorlalţi de linişte şi calm. Deşi nu este un parc public, fiind nevoie de a plăti un bilet pentru vizitarea sa, Grădina Botanică (cea mai mare din ţară) este soluţia la care recurg cei ce doresc o oază de linişte, din ce în ce mai greu de găsit mai ales în weekendurile de vară, când o bună parte dintre locuitori par că-şi caută adăpost acolo.

Apoi sunt cei care cred că parcurile ar trebui să fie bine îngrijite şi toaletate, cu semnalizarea activităţilor permise, cu separarea zonelor de acces a animalelor sau chiar interzicerea acestora şi a bicicliştilor, plus o prezenţă consistentă a gardienilor care să vegheze la respectarea regulilor. Un astfel de spaţiu este Grădina Palas, amplasată pe locul parcului de la fostul ştrand, care e, de altfel, cea mai apreciată componentă a dezvoltării private din spatele Palatului Culturii.

Mulţi alţii simt că un asemenea parc e ca o vitrină de magazin dintr-un mall, artificială şi neprimitoare. Ei ar prefera să-şi scoată o pătură sau un scaun pliabil la umbra unui copac, eventual să facă un grătar şi să bea o bere în timp ce aruncă un băţ pentru a-şi menţine în formă patrupedul favorit. Aceştia sunt de părere că parcurile, la fel ca oamenii, ar trebui lăsate cât mai liber, cu intervenţii minime. În Iaşi, astfel de zone avem la marginea pădurilor sau pe malurile Ciricului.

Parcul Copou a fost, mult timp, cel mai democratic din oraş. Pe lângă locul pe care-l are întipărit în memoria afectivă a numeroase generaţii de tineri îndrăgostiţi, care s-au bucurat de mirosul teilor în floare de pe una din băncile mai ferite, în acelaşi parc bătrânii joacă şah şi stau de vorbă despre ştirile din ziare sau de la TV, ori îşi plimbă nepoţii în timpul săptămânii, când părinţii lor merg la serviciu. Fără a trebui să plătească bilet, pe băncile sale îşi trag sufletul şi bolnavii de la spitalele din jur sau rudele venite în vizită, şi oameni săraci sau fără adăpost. În weekend, parcul e invadat ziua de copii, plimbaţi în landouri sau pedalând la triciclete, pentru a lăsa seara locul adolescenţilor şi tinerilor studenţi. Din cele 10 hectare ale parcului, cele din mijloc sunt preferate de cei care vin pentru socializare, iar cele de pe margine de persoanele care caută un loc liniştit unde să asculte păsări cântând, să privească cum cade lumina printre copaci sau să citească dintr-o carte sau cursurile pentru a doua zi.

Teiul lui Eminescu atrage constant vizitatori, de la cupluri sau familii cu copii venite cu maşinile personale, până la grupuri mari, coborâte din autocare. Expoziţii vernisate în afara Casei de Cultură Ursachi sau publicul mai numeros pentru festivaluri de film, poezie şi târguri meşteşugăreşti sparg din când în când ritmurile obişnuite ale parcului. Fiind mai degrabă excepţii, nu-i deranjează pe cei veniţi pentru socializare, iar cei care caută liniştea ştiu că se pot întoarce curând. De aceea, propusa instalare a unui sistem de sonorizare este o idee extrem de nefericită.

Dacă Parcul Expoziţiei a suferit, mai ales în ultimii 20 de ani, diverse intervenţii care l-au îndepărtat destul de mult de versiunea iniţială, Parcul Copou era – şi, într-o oarecare măsură, încă este – legătura cu Iaşul de acum 100 de ani, imaginea oraşului la care se raportează nostalgic toţi cei care administrează temporar ceea ce au moştenit de la generaţiile anterioare. Îmi aduc aminte de parcul în care mă jucam pe când eram copil, înainte de ‘89 şi, din fericire, încă nu au avut loc modificări drastice, cu excepţia refacerii podeţului de lemn cu unul de piatră, fără vreo legătură stilistică cu restul peisajului (dar care este şi aceasta reversibilă).

Haosul piesagistic din parc este din ce în ce mai aproape de modelul cu care ne-am obişnuit deja (din păcate) pe pietonalul Ştefan cel Mare. Disperaţi, o parte din arhitecţii pe care-i am pe Facebook îşi strică indignarea şi-şi oferă gratuit serviciile doar pentru a stopa aglomerarea fără nicio noimă de elemente de mobilier urban. Ghivecele cu flori sau copaci apărute peste noapte, fie ele din plastic sau ceramică, aşezate pe suporturi de fier forjat sau de beton, agăţate de foişoare sau plantate pe marginea ochiului artificial de apă, în nişte structuri circulare care arată ca resturi de anvelope uzate de la o vulcanizare, vopsite în alb; pietrele albe rotunde, similare cu cele de pe strada Cuza-Vodă, dinspre Palatul Oştirii; pietre decorative aruncate aleatoriu (raportat la planul parcului) la rădăcinile unor copacii sau arbuşti etc. arată ca şi cum cineva ar încerca din greu să prepare, sub teiul lui Eminescu, o şaorma cu de toate. 

Parcul Copou e acum în situaţia unei femei de o frumuseţe naturală, dar trecută de prima tinereţe, intrată pe mâna unei stiliste fără prea multă carte, mare amatoare de emisiuni TV de cancan. Pentru a mai putea primi oaspeţi, femeia e obligată de stilistă să se împopoţioneze cu tot ce găseşte prin magazine, ba mai împrumută şi de la o prietenă: cercei mari, care să atârne ostentativ; un lanţ gros, cu o cruce bătută cu diamante false; o brăţară de perle artificiale; o pălărie supradimensionată peste părul vopsit roz, cât mai strident, şi făcut bucle; o geantă fake asortată la o rochie decoltată, prea mulată pe trup. Iar la final, stilista îi aplică şi un machiaj ţipător peste faţa injectată după modelul vedetelor emisiunilor preferate. Stilista lucrează, evident, într-un departament supradimensionat şi excesiv bugetat din cadrul Primăriei, care nu poate propune parcuri noi, de care comunitatea are atâta nevoie, însă trebuie să-şi cheltuiască fondurile, chiar cu riscul de a aglomera până la sufocare şi acoperi de kitsch şi ultimul loc care mai aminteşte de Iaşul de odinioară.

Nu mă poate acuza nimeni că aş fi vreun conservator. Dimpotrivă, vederile mele sunt legate mai mult de progresul pe care ştiinţa şi tehnologia îl aduc individului şi societăţii în ansamblu. Însă simbolurile unui oraş trebuie întreţinute şi îngrijite, nu modernizate doar de dragul cheltuirii unor fonduri. Iar când este agreată nevoia unei intervenţii pentru un astfel de obiectiv, este obligatoriu de lansat un concurs internaţional de proiecte. Altfel, sintagma englezească „less is more” (mai puţin înseamnă mai mult) se aplică de minune în cazul Parcului Copou. 

De aceea trebuie oprită, pe lângă alterarea structurii peisagistice şi funcţionale, privatizarea sa. Acum ceva vreme, a apărut un prim stand unde se vindea îngheţată. Între timp, s-au făcut deja 4 astfel de puncte de comerţ stradal. În dreapta intrării principale a apărut şi o construcţie cu caracter incert, mai mereu goală, dar care ocupă din spaţiu şi aglomerează vizual zona. Spre deosebire de Parcul Expoziţie, unde sunt restaurante în interior, în parcul Copou nu au ce căuta astfel de afaceri. Dacă vrei să-ţi iei îngheţată, suc, cafea sau să stai la o terasă, e suficient să traversezi strada. Odată deschisă poarta comercializării lui, Parcul Copou aşa cum îl ştim va dispărea înainte ca inoportunul proiect propus să fie terminat.

Bunele practici din oraşele pe care ne dorim să le vizităm arată că orice modificare a unui element de patrimoniu se face doar cu ampla consultare a comunităţii, direct afectată de astfel de decizii. În acest caz patrimoniul nu e doar material (parcul şi monumentele sale), pentru că plimbarea pe sub teii din parc e un element de patrimoniu imaterial pentru generaţii întregi de ieşeni. Aşa cum Primăria a avut puterea să-şi recunoască greşeala tăierii teilor şi i-a replantat (tot pe banii noştri), o dezbatere reală în cadrul comunităţii şi susţinerea asertivă a rezultatelor ei poate scuti oraşul de încă o traumă.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video