De la cultura morții la cultul Vieții

Cultivarea Vieții, adică a relației noastre cu Dumnezeu, este șansa noastră, a tuturor, de a învia din starea de „morți vii”, de a ne izbăvi de „trupul morții acesteia” (Romani 7, 24).

Omul este un „inel de legătură” între cele văzute și cele nevăzute. Trupul este luat din cele materiale, sufletul este înrudit cu oștirile îngerești – dar, dincolo de toate, omul e creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26-27). Încă de la început, omul se putea hrăni și cu hrană din pomii cei din Eden și „cu toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului” (Facerea 1, 29). Dar și cu slava lui Dumnezeu. Ca să zicem așa, omul își putea lua energie (viață) din energiile create (cum sunt pomii), dar și din energiile necreate (cele ce nu țin de ființa dumnezeirii, dar reprezintă modul în care Dumnezeu Se dăruiește sau devine accesibil, ca prezență ce încălzește inima și hrănește ființa umană). Dacă Adam și Eva ar fi cultivat acest mod de viață, ar fi atins dumnezeirea, maturizându-se continuu duhovnicește, prin întărirea legăturii, a comuniunii cu Dumnezeu.

Căderea a survenit în momentul în care primii oameni au decis să nu mai primească viața de la Creatorul lor, ci să se îndrepte exclusiv către cele create, punându-și nădejdea că pomul cunoștinței binelui și răului îi va face „ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Așa au ajuns să „cunoască binele și răul” (Facerea 3, 5) – rău despre care știau, dar pe care nu-l cunoșteau în sensul biblic al cuvântului (adică nu avuseseră cu el acea intimitate, acea unire pe care o are un bărbat când o „cunoaște” pe femeia sa). Dorința protopărinților a fost aceea de a-și lua viață de la ceva ce cădea sub simțurile și sub rațiunea lor, ceva ce putea fi accesibil, ușor de stăpânit și de dobândit, precum li s-a părut a fi atunci rodul pomului celui din mijlocul Raiului. Au vrut, așadar, să aibă viață în ei înșiși, să fie autonomi, fără să mai depindă de Cineva (dar au ajuns, fatalmente, să depindă de ceva). N-au ținut cont de faptul că Adam fusese avertizat de Dumnezeu: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facerea 2, 17).

După ce au mâncat, nici Adam, nici Eva nu au murit imediat pentru că nu la moarte ca despărțire a sufletului de trup se referea Dumnezeu în primul rând – deși a survenit și aceasta, chiar dacă sute de ani mai târziu –, ci la acea moarte ca rupere/ despărțire de Cel ce este Izvor al vieții. Ca să venim cu o imagine mai pe înțelesul omului de azi, e ca și cum a-i scoate din priză un laptot dotat cu un acumulator (baterie). Pentru o vreme, acel aparat continuă să funcționeze, în baza energiei acumulate în baterie, dar e o chestiune de timp până când va înceta să funcționeze cu totul.

Această „ruptură” ontologică, de la un nivel de existență în comuniune cu Dumnezeu la existența doar biologică, nu putea fi „cusută” decât de Dumnezeu Însuși. Omul nu se mai putea ridica sau „conecta” la viața lui Dumnezeu întrucât firea lui fusese coruptă. E ca atunci când cineva se îmbolnăvește atât de grav încât hrana i se mai poate da fie ca la un sugar, fie doar prin perfuzii. Omul își mai putea lua viața doar din cele create de Dumnezeu, chiar și persoanele cu viață sfântă menționate în Vechiul Testament având doar un „acces” limitat la viața divinității.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a însemnat venirea pe acest pământ a Celui care „are viață în Sine” (cf. Ioan 5, 26). El dorește ca omul „viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). El ne hrănește euharistic: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,54). Alternativă nu există. O zice Însuși Hristos: „Furul nu vine decât ca să fure și să junghie și să piardă” (Ioan 10, 10). Și nu e greu de identificat în lumea de azi această întreită lucrare pierzătoare a „culturii morții”. O minte lucidă o poate sesiza ușor. Dar nu e de ajuns doar să avem o minte care să priceapă mersul lumii, mai e nevoie de ceva. De o inimă onestă și deschisă. Doar ea poate deveni altar pentru cultul Vieții.

Publicitate și alte recomandări video