De la curțile dorului la porțile cerului – menestrelul Horia Zilieru

Acesta era pseudonimul lui Gheorghe Iancu, musceleanul înzidit, aidoma înaintașului său George Topârceanu, în cetatea Iașilor, al cărei duh le impregnase amândurora făptura sufletească până la identificare, că n-au conceput o clipă să se rupă de aceasta în pofida multor dezamăgiri de care avuseseră parte. Și plânsetul, ca în cazul lui Topârceanu, care scria după marea hemoragie a intelighenției ieșene la București spre sfârșitul anilor interbelici, că Iașului nu i-a mai rămas decât un drum, cel spre Eternitate, era tot expresia unei iubiri incurabile. Întocmai au stat lucrurile și cu Horia Zilieru. Dacă lui Top duduia Otilia i-a fost muză, cu Horia, care și el a bătut la casa din strada Bucșinescu, delicata poetă „a sufletelor simple” s-a purtat ca o mamă, grijindu-se cu duioșie și profesionalism de debutul lui editorial din 1961 de la E.S.P.L.A. în colecția „Luceafărul”, rampă de lansare a strălucitei promoții poetice a anilor ’60, cu Nichita Stănescu în frunte. Horia Zilieru publicase în 1959, sub auspicii ieșene, placheta „Fluierul”, dar intrarea lui în literatura română pe o cale regală e cea din 1961 cu „Florile cornului tânăr”, volum prefațat de Otilia Cazimir. Tânărul poet se înscria în matca poeziei românești tradiționale, cu o meșterire de șlefuitor de finețe al cuvântului, vestindu-l pe orfevrul de mai târziu. În poemele acestea de început răzbăteau ecouri cu sunet propriu din Tudor Arghezi și Ion Pillat. Rostirea lirică era incantatorie. Poetul oficia sacerdotal, celebrând orfic, aidoma liricilor latini, „De rerum natura”. Natura și natura umană, în care dragostea e floarea cea de preț, căreia trebuie să i se închine imnuri. „Roza e floarea de geniu a poetului”, remarcă unul dintre cei mai de profundis comentatori ai versurilor ieșeanului Zilieru, criticul Eugen Simion, adăugând „…că hrănită cu suflarea morților, ea dă o beție extatică albă”.

Horia Zilieru a fost până în ziua de 31 decembrie 2025, în Ajun de An Nou – 2026, singurul supraviețuitor al generației imediat postbelice a scriitorimii cetății moldave. Iașii după război erau ruină nu doar prin zidirile sale, ci și prin făptura spirituală. Decăzuse în ceea ce privește scrisul literar într-un chip dramatic. Scriitorii aproape îi numărai pe degetele unei mâini. Dintre cei vechi, Mihai Codreanu era încă în viață, dar spre zenit, Otilia Cazimir nu-și pierduse elanul, iar George Lesnea era în căutarea căii. George Mărgărit pierduse ceva din strălucirea care-l uimea pe profesorul său George Călinescu, însă se mai afla pe baricade. Nicolae Țațomir pendula încă între Facultatea de Drept și scrisul literar. Apăruseră câteva nume noi, Ion Istrati, Florin Mihai Petrescu, Dimitrie Costea, Andi Andrieș. Acestora avea să li se alăture absolventul din 1955 de la Filologie, Horia Zilieru. Toată această suflare, împreună cu câțiva universitari cu preocupări literare, între care Alexandru Dima, Constantin Ciopraga, Al. Andriescu, Val Panaitescu, s-a consacrat reconstrucției cetății literelor ieșene. Dar anevoie, surmontând mai ales lipsa mijloacelor, a revistelor, care dispăruseră cu totul în acest mare centru, poate cel mai important multă vreme al revuisticii naționale. Rigorile ideologice ale realismului socialist retezau adesea cele mai nobile intenții. Dar încet, încet, cu toate aceste obstacole, prinde să se înfiripeze un climat scriitoricesc, urzit în jurul revistei „Iașul nou”, ce avea să-și schimbe numele cu rezonanță lozincardă, în „Iașul literar”. La această revistă, ce a revigorat o mișcare literară, Horia Zilieru a jucat un rol important ca secretar general de redacție, reîntronând, cât a fost posibil în epocă, primatul valorii, și deschizând calea afirmării generației anilor ‘60, ’70, din veacul trecut, care avea să genereze renașterea Iașilor în plan cultural și scriitoricesc.

Colocviul Internațional „Literatura războiului antifascist”. De la dreapta la stânga, Sânziana Pop, Alexandru Călinescu, Horia Zilieru, Grigore Ilisei, Ana Vâlcu, Iași, Suceava, 7-11 iunie 1985

În această perioadă respirabilă a avut loc pârguirea lirică a lui Horia Zilieru, care și-a găsit rostirea proprie, originală. Știutor al marii poezii a lumii, a celei românești în mod special, Horia Zilieru a extras de pretutindeni miresmele poetice cele fără de seamăn, și le-a presărat în alambicul în care își plăsmuia poezia. La focul inspirațiunii, când gânditoare, când năvalnice, chiar clocotitoare adeseori, cu sunete suave, ori cu accente de damnațiune, s-a născut această rostire lirică, în care cuvântul, cel al unui calofil fără de istov, își arată toate splendorile lui tainice. E o învechire înnobilatoare ca a acelor vinuri vrâncene de la Panciu, chiar din via părinților Păpușii, soața lui Horia. Baroc și parnasian, ermetic și suprarealist, poetul are limpezime în discursul lui, pentru că diamantele în care înveșmântă ideile nu întunecă, ci luminează până-n străfunduri. Profesorul Alexandru Andriescu, fin hermeneut și eminent stilistician, surprinde poetica acestei viziuni creatoare ce-i un sigiliu: „Darul real, nu lipsit de importanță, de a construi imaginea, cizelată cu răbdare și pricepere de orfevrier, învăluie fiorul liric în veșminte grele, de fire metalice strălucitoare, sub care abia îi bănui o existență firavă și tăinuită. (…) Rafinamentul lui e de a fi ușor vetust în insistența cu care răscolește un adevărat relicvar erotic, etalat printre flori și esențe rare. Imaginile pe care le folosește sugerează un univers închis, incapabil de creștere, supus măcinării. Sensibilitatea poetului descoperă aici un domeniu care îi aparține, alăturând într-o îmbinare rară, senzualitate de castitate.”

Expoziție Liviu Suhar, Sala Victoria, Iași, 1988. În prim plan scriitorii Aurel Leon, Horia Zileru, Grigore Ilisei, Zaharia Sângerorzan

Așadar, menestrelul a trecut prin centrifuga actului său creator toate nectarele marii poezii, grăind pre limba sa, într-o „ceremonie a diafanului”, potrivit unei aserțiuni critice memorabile. Horia Zilieru a devenit printr-o răbdurie și harică lucrare un semn iconic al Iașilor poeziei. Cânta cu lira lui mereu înstrunată la porțile dorului și cântarea, cea a herbului în brocart de veșmânt împărătesc, îl așezase în galeria poeților de seamă ai literaturii noastre contemporane. Ajunsese pe acest platou pentru că, așa cum o mărturisește într-un interviu acordat revistei „Opinia studențească”, nu a căzut pradă autoîncântării, ci fost-a animat de acel „spirit critic” de esență viețistă, normă de existență literară la marea revistă ieșeană, păstorită de Garabet Ibrăileanu. „Întâlnirile mele cu mine se produc atunci când scriu poezie. Iar când se încheagă, nu țip: «vai, ce bine am scris». Mă duc și citesc un poem al vreunui mare poet și-mi dau seama că suntem fără istov, ucenicind la curtea clasicilor, învățând, și nu știu dacă atunci când va veni clipa aceea superbă, când doamna în negru va fi ghidul nostru nemaipomenit, nu vom fi rămas niște ucenici care au învățat mult și au spus prea puțin.” Nu cred că era o declarație de circumstanță, ci devoalarea, de care creatorii veritabili sunt capabili, a frământărilor lăuntrice, din combustia cărora se nutrește actul demiurgic.

Întâlnire la Asociația Scriitorilor din Iași cu Grigore Vieru, februarie 1988. Apar în imagine scriitorii Horia Zilieru, Grigore Ilisei, Nichita Danilov, Ion Hurjui, Ion Țăranu, Paul Balahur

Horia Zilieru a fost, deși nu își avea rădăcinile în pământul Iașilor, un mare iubitor al celestei noastre așezări. Și s-a distins ca un contribuitor neobosit la renașterea mișcării literare ieșene. Mulți dintre scriitori din promoțiile ulterioare îi datorează intrarea în literatură, fiind publicați la început în paginile revistei „Iașul literar”. Totodată, acest prinț al poeziei nu și-a uitat binefăcătorii și confrații. La Editura Junimea a publicat în 1970, împreună cu Lucian Dumbravă, volumul postum al lui George Mărgărit, „Vulturii amiezii”. Autorul acestei cărți, un poet al esențelor rare, cu totul uitat la vremea respectivă, l-a debutat pe Horia Zilieru în paginile „Iașului literar”. După 1990, când unii dintre poeții ieșeni, care au fost artizanii refacerii climatului literar al cetății, intraseră într-un con de umbră, Horia Zilieru a alcătuit și editat, grație și deschiderii Editurii Princeps Edit, a Filomenei și lui Daniel Corbu, zei lari în momentele de cumpănă, șapte microantologii, Mihai Codreanu – „Piramida leilor”, Otilia Cazimir – „Pelerinaj sentimental”, George Lesnea – „Corbul de pe brațul crucii”, Nicolae Țațomir – „Circumlunar e visul”, Florin Mihai Petrescu – „Concert minus unu”, Corneliu Sturzu – „Să facem jocurile”, Dan Laurențiu – „Loranthus Europeus”. Nu pălea în ardoare această afecțiune față de orașul său de adopție nici atunci când îl încerca simțământul că nu-i înțeles și prețuit cum s-ar cuveni. Se consola, zicându-și că și el nu-i totdeauna în stare să-i înțeleagă pe cei din jur. Această contradicție a interiorității profunde alimenta uneori în ființa sa nevroze bacoviene, cele percepute în esența lor de Eugen Simion, care, referindu-se la poezia sa, dar lăsând să reverbereze observațiile și asupra existenței omului, nota că poetul convoacă Biblia, mitologia latină, literatura veche și nouă, semiotica și iconografia bizantină „…pentru a susține plângerile și, mai ales, jubilațiile poetului hărăzit (sau blestemat, nu știu cum să zic) să poarte crucea unei nestinse suferințe. O suferință care s-a transformat, bineînțeles, într-un obiect de cult”.

Și o suferință adăugitoare, care i-a marcat ultimii ani de viață, aceea a singurătății, părăsit de cei pe care i-a îndrăgit fără de preget. Cu această mâhnire de nelecuit a plecat menestrelul, colindător la curțile dorului, către porțile cerului, unde, sper că mângâie strunele lăutei spre a izvodi sunete desfătătoare pentru viețuitorii grădinilor raiului. Ca să auzim cum sună, să-i deschidem din când în când cărțile, fermecându-ne de viersuirea lui măiastră.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist

Publicitate și alte recomandări video