De la fereastră

Cum scriam, în secolul/ mileniul trecut, într-o poemă, De leac: Leac de-aş avea, pentru bolile mele./ Şi timp de-aş avea, să le tămăduiesc./ Şi, Doamne, dac-aş şti locul durerii,/ să îl presar cu aer pămîntesc. // Cum într-un basm ne-nvaţă Sfînta Miercuri,/ să mă întind în patul pîngărit,/ şi să se facă Joi, şi Sfînta Vineri/ să mă înalţe-n cer, tămăduit.// Iar Sîmbătă să stau cu îngerii la masă/ – un prînz întraripat şi de pomană…./ Şi din alt cer s-aştept să se pogoare/ Cina de Taină – adevărată mană.// Pînă la miezul nopţii, un film eteric,/ atemporal, asexual şi de import./ Somn concentrat, vise inexistente,/ La ora opt scularea, viu sau mort.// Sfînta Duminică va izvorî din plîngeri,/ cu trupul înflorit ca suferinţa,/ vorbindu-le mireselor uitate/ despre durerea facerii la îngeri.// Leac de-aş avea, să-mi mîntui nefiinţa,/ de Sfînta Luni să-ncep din nou să sînger.

După ceea ce credeam a fi o ultimă ţigară, am închis geamul, şi-am mai stat la oleacă de taifas (ar zice prietenul Grig) cu calu’ de fier – caloriferul, pentru cine nu ştie! Şi-atunci mi s-a năzărit că miroase a gaz. A gaze naturale, nu a gazul lămpii din copilărie… Am mai amirosit pe ici, pe colo, pe dincolo: mda, mirosea a ceva, fără a fi sigur a ce. Uneori vin efluvii de la bucătăriile locatarilor din (mai) jos, şi-nchid repede. Dar, câteodată, încerc să identific (olfactiv!) ce mai bucătăresc vecinii… Bucate bune am gătit/ Pentru soţul meu iubit. Am avut şi noi o astfel de carpetă, moştenire de la Bunica de la Moreni, în care era filigranată şi tradiţionala urare: Poftă bună! Însă, de data asta, miasmele nu păreau comestibile. Să fie, totuşi, o scurgere de gaze? În urmă cu vreo două luni, îi tratasem cu refuz pe nişte găzari care veniseră să facă revizia. Luasem plasă de câteva ori, cu firmele astea fantomă… Mai bine-i primeam, şi-aş fi fost liniştit. Acum ce fac? Oare să sun la Dispecer? La ora asta? În Vinerea Mare? Şi la vreme de COVID? Parcă-l şi văd, desantul de cosmonauţi – stupari, apicultori, îi nominalizează un amic – descinzând în forţă şi cotrobăind (stârnind praful) prin toate cotloanele „vastului meu apartament”, întru depistarea… inamicului. A virusului incolor, ce emană, totuşi, un aşa de spaimă odor…. Şi dacă nu-i scurgere de gaze? Nu că mă fac de baftă, dar aş putea încasa şi-o amendă… Nu, nu-i sun… Mă depărtez de geam, de calorifer, repet de câteva ori amiosirea, îmi bag nasul şi-n aragaz (unde nu-mi fierbe oala). Parcă nu mai miroase. Dar dacă… Dacă şi cu parcă,/ se plimbau c-o barcă… Oare n-ar fi mai bine să las geamul la bucătărie deschis? Şi să-nchid uşa? Brusc, mă decid: închid geamul, las deschisă uşa la bucătărie, dar închid uşa la camera mea. Să nu intre… gazul?!? Şi mă şi-ntind în pat, cu televizorul dechis pe tenis. Joacă Simona. De când cu pandemia/ pandalia asta, Simona joacă în fiecare zi, uneori chiar mai multe meciuri. Şi nu doar pe continente, în ţări şi-n oraşe diferite, ci şi-n ani diferiţi. Azi e-n Constanţa, ieri era în Franţa, câştiga Roland Garrosul, mâine ia Wimblendonul, poimâine pierde Melbournul, dar câştigă la Doha, în Dubai… Ce mai! Simona le bate pe toate fetele-cochetele, le-a luat la rând. Ba chiar sare peste rând, iar unora (Şarapova, Ostapenko) le bate doar obrazul. Şi, fiindcă nu mai are adversare, joacă cu adversari, cu bărbaţi. Acum, uite-o, cu Federer, pe-un teren din nori, unde sunt multe flori, multe flori… Însă tocmai când avea minge de ghem, set şi meci, o pală de vânt (cosmic?) o readuce pe Simona în spaţiul şi-n timpul co/vidului. Iar în locul ei joacă – dacă vă vine a crede! Gheo. Cine-i Gheo? Vecinul lui Văsîi. Iar arena-i chiar ograda lui Gheo. Ceea ce-l face pe Văsîi să-şi sprijine coatele pe gard şi să se minuneze: – Uăi Gheo, da de când joci tu tenis? Şi ista, cu care joci, nu cumva-i Federer?!? – Federer îi, uăi, şi-l bat măr, că m-am şi plictisit. Da ai răbdare oleacă, să câştig meciul, şi-ţi explic… Zis şi făcut. După victorie, Gheo vine la gard. – Uite cum stă treaba, uăi Văsîi: vezi că-n fundu grădinii, sub un brusture mare-mare, e-un broscoi, care-ţi îndeplineşte orice dorinţă. Te duci la el, îl strigi şi-i spui ce dorinţă ai. Numa să-i vorbeşti tare, că-i cam surd. Se duce Văsîi în grădină, găseşte brustrurele şi-l strigă pe broscoi, tot mai tare, până când acesta-i răspunde: – Ei, gata-gata, te-am auzit, nu mai face atâta tărăboi, spune ce dorinţă ai? – Vreau mult aur, mult aur, urlă Văsîi. – Bine-bine, răspunde broscoiul, du-te acasă şi-o să găseşti… Se-ntoarce Văsîi acasă şi găseşte-n ogradă un taur, boncăluind şi scurmând pământul. – Uite, uăi Gheo, îi strigă el vecinului, peste gard: eu i-am cerut broscoiului tău mult aur, iar el mi-a dat un taur!… La care, Gheo: – Da ci crezi, că eu i-am cerut să fiu cel mai tare-n tenis?!?

…Da, coane Neculai, eşti numai bun de amendat, ne-ai făcut să venim degeaba… Nu-i nicio scurgere. Un cosmo-stupar cotrobăieşte, cu detectorul (de minciuni?), prin bucătărie, celălalt îmi dresează proces verbal de contravenţie şi-mi indică locul unde trebuie să dau cu (sub)semnatul. Deschid uşa, şi deschid şi ochii: e 2,40. Din noapte. Simona a câştigat toate meciurile din trecut, se pregăteşte pentru cele din viitor. Sar din pat (asta-i o metaforă) şi mă duc, pâş-pâş, la bucătărie. N-aprind lumina. Bâjbâi, mai întâi, după uşă: niciun stupar, darmite doi. Mi se pare, sau chiar se-aude bâzâit ca de albine? Dar mă dumiresc repede: Frigi toarce liniştit, nici nu-i pasă de furtunoasa mea noapte. La fereastră, răcoare. Linişte şi pace (sub castani). Doar cireşul din grădina vecinului, recită, ardent, din Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,/ ci, cu lumina mea,/ sporesc a lumii taină.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist   

Publicitate și alte recomandări video