De la Hokusai la Wagner

luni, 13 mai 2024, 03:02
1 MIN
 De la Hokusai la Wagner

Nu cumva evoluția a avut și are drept scop și cauză revelarea frumuseții adevărului și a spiritului ce sălășluiesc în fiecare părticică de materie, ba și în neantul care le acoperă ca o mantie ferindu-ne de orice primejdie venită atât dinlăuntru, cât din afara noastră?

*

Nici Hokusai care a pictat Muntele Fuji în cele 36 de ipostaze ale sale, nici Michelangelo, nici Rafael, nici Leonardo, nici Chagall, nici Dali, nici Picasso, nici alți mari pictori nu ar fi putut reda minunățiile de culori ale peștișorilor ce umplu recifele mărilor și oceanelor lumii, nici cărăbușii, nici libelule, nici penajul păsărilor exotice ce zboară prin jungla Amazonului, nici alte minunății ale naturii. Trebuie să fii cu totul orb ca să crezi că toate aceste bijuterii fantasmagorice sunt opera evoluției. Totul s-a făcut dintr-o simplă mișcare de penel, dintr-o singură încercare. N-a existat nici un efort. Bogăția de forme și de culori a luat naștere ca de la sine, cu voia Cerului de sus și bunăvoința Cerului de jos…

Nu negăm, desigur, legea evoluției. Dar ea se desfășoară după un program prestabilit. Planetele și viețuitoare evoluează, se adaptează în funcție de mediu, dar nu ies din propria lor matrice. Poate că Dumnezeu n-a dispus de suficient timp pentru a se ocupa de toate minunățiile naturii. Dar îngerii lui au avut timp. Ei s-au străduit din răsputeri ca lumea să arate ca o simfonie de sentimente, linii, puncte și culori reprezentând, diferite ipostaze, ale bucuriei de-a trăi.

Însuși Darwin, privind minunățiile naturii, a avut deseori îndoieli asupra teoriilor sale, după cum a avut îndoieli și asupra credinței, deși, după cum afirmă el însuși, era departe de a fi un om necredincios.

Dar să ne oprim la un simplu amănunt: care dintre adepții teoriilor lui Darwin ar putea să ne explice la ce i-a trebuit evoluției coada de păun? Poate doar ca să emită așezarea galaxiilor pe bolta cerească sau să oglindească frumusețea aurorei boreale?

Sau la ce i-au putut folosi Concertele Brandenburgice ale lui Bach sau Simfoniile lui Beethoven?

Nu cumva evoluția a avut și are drept scop și cauză revelarea frumuseții adevărului și a spiritului ce sălășluiesc în fiecare părticică de materie, ba și în neantul care le acoperă ca o mantie ferindu-ne de orice primejdie venită atât dinlăuntru, cât din afara noastră?

*

Se simte de la o poștă că Germania e țara rațiunii pure. Asta am constatat-o pe propria mea piele atunci când am plecat de la Târgul de carte de la Leipzig (unde mi-am lansat antologia Vulturii orbi), și am aterizat, împreună cu Cristina, pe aeroportul din Frankfurt, al doilea ca mărime și ca trafic din Europa. Mărturisesc că am trecut prin mari emoții, aceasta fiindcă aveam la dispoziție doar 40 de minute ca să ne suim în avionul ce urma să facă escală la Viena, de unde trebuia să luăm un alt avion spre Iași.

Realitatea însă e mult mai simplă decât închipuirea. Zadarnic ne-am frământat. Traseul la aeroport s-a desfășurat ca la carte. Totul a fost logic și rațional. Am primit la timp, pe email, toate indicațiile legate de terminalul de aterizare și de poarta de îmbarcare. Am ajuns în circa un sfert de oră la această poartă, și i-am mulțumit Atotputernicului Dumnezeu că a făcut ca Germania să funcționeze după legile logicii lui Immanuel Kant, care spunea, printre altele, că rațiunea nu-ți oferă posibilitatea de a cunoaște toate tainele universului, realitatea e alta. Realitatea își are, desigur, limitele sale. Ca de altfel, și rațiunea. Faptul acesta noi l-am simțit aterizând la Frankfurt. Nu însă și când am făcut un popas la Viena, căci Viena funcționează după alte legi, specifice fostului imperiu austriac, legi muzicale și arhitectonice, în care trecerea de la baroc la avangardă ține de hazard. Pe aeroportul din Viena ne-am simțit ca într-o sală de dans avangardistă unde culoarele se intersectau între ele, trecând de la ritmurile muzicii lui Gluck, la Mozart, Beethoven, Schubert, Bruckner și, bineînțeles, Strauss. Noi însă, în periplul nostru nesfârșit, am auzit și acordurile muzicii lui Wagner.

În acordurile acelorași marșuri, am decolat la ora 5 dimineața de la Leipzig, orașul în care s-a născut Leibniz și Wagner, și unde a concertat Bach. Era o dimineață rece, ploioasă. Ușor deprimantă pentru noi, care ne despărțise de Târgul de carte, dar și de celebra cramă cu beciurile ei subterane, Auerbach, frecventată de Luther și apoi Goethe, unde am băut cea mai bună bere nemțească și am mâncat cei mai buni cârnați transpirați, ce semănau mai degrabă cu Bismarck, decât cu cancelarul Scholz, nu însă și pentru vameșii de pe aeroport, care, confundându-ne, probabil cu niște teroriști, ne-au descălțat, ne-au pus să stăm la capătul benzii, controlându-le bagajele la sânge. Degeaba le-am explicat că am avut o lansare de carte la târg, degeaba le-am arătat volumele mele de versuri și de proză, inclusiv volumul Vulturii orbi, cu fotografia mea de pe copertă. Vameșilor nu le păsa de poezia și proza mea. Ei își făceau cu minuțiozitate nemțească munca pentru care erau plătiți. Cercetându-mi fotografia, mi-au aruncat o privire, care te făcea să te simți inculpat chiar și pentru simplu fapt că existai. Nu, vulturii mei orbi nu i-a impresionat, după cum nu i-a impresionat nici Omul din eprubetă și nici Simfonia mută. Au puricat cărțile filă cu filă, scuturându-le de praf, în căutarea narcoticelor și a bombelor, pe care ei bănuiau că se ascund dedesubtul literelor; asta după ce mai întâi m-au controlat la subsuori și la călcâie. Nu au găsit nici bani ascunși, nici bombe și nici droguri, făcându-mi, în cele din urmă, semn să-mi ia calabalâcul și să mă îndrept spre îmbarcare. O astfel de percheziție minuțioasă nu se putea face decât în țara rațiunii pure, pe acordurile tumultuoase ale Walkiriei lui Richard Wagner.

La sfârșit, privindu-mă de sus, păreau să-mi spună: „Autori ca tine am mai văzut pe aici. Nu ne duci cu zăhărelul arătând-ne versurile tale. Așa că i-ați cât mai repede catrafusele de aici, și du-te, măi, frățică, în țărișoara ta!” Așa mi-au spus în limbajul lor mut. De când și până când eram, totuși, frățică și mă trăgeam de șireturi cu vameșii lui Scholz?

*

– Dacă doriți, pot să mă mut de pe scaunul meu pe locul unde stă acum soțul dumneavoastră, ca să stați alături de el și să vă simțiți în siguranță, i-am spus distinsei doamne ce stătea lângă mine în avion și se ducea din când în când spre scaunul aflat cu două rânduri mai în față, unde se afla soțul ei.

– Mulțumesc pentru amabilitatea dumneavoastră, răspunse doamna, dar eu mă simt mai în siguranță aici, lângă dumneavoastră, decât lângă soțul meu, care atunci când călătorește cu avionul e cuprins de o stare de panică atât de înspăimântătoare încât tremură tot, de aceea simt nevoia să merg din când în când și să-l liniștesc.

– Aveți posibilitatea să stați lângă el și să-i fiți mai de folos dacă veți sta alături decât la două rânduri distanță de el.

– Nu, asta nici într-un caz, răspunse doamna. Panica lui mă molipsește și pe mine, așa că e mai bine să stau aici, lângă un străin și nu alături de omul cu care sunt căsătorită.

– Scuzați-mă, am spus, dar dați dovadă de egoism.

– Nici într-un caz. Nu fac asta din egoism. Ci fac ca să-l protejez…

– Cum așa? am întrebat. Nu vă înțeleg.

– Nu mă înțelegeți fiindcă priviți lucrurile la suprafață și nu în adânc. Dacă ați face un exercițiu de introspecție poate că m-ați înțelege mai bine prin ce stări trec…

– Cum adică? am întrebat. Trebuie să-mi fac introspecție ca să vă înțeleg?

– Exact, făcut domna. Făceți-vă introspecție și puneți-vă în locul meu, ca să vedeți ce simt…

– Dar asta-i imposibil.

– Nu-i deloc imposibil, răspunse doamna. E doar o chestiune de logică. Faceți un efort.

– Nu, nu pot.

– Să ajut eu?

– Dacă sunteți amabilă…

– N-am încotro, trebuie să fiu.

– Prin urmare….

– Prin urmare, să ne închipuim că facem schimb de locuri și soțul meu va face un efort să se mute de pe scaunul său pe scaunul pe care dumneavoastră vreți să-l cedați cu atâta amabilitate, iar dumneavoastră să vă mutați așezându-vă pe scaunul lui, așa-i?

– Așa-i, am confirmat.

– Bine, spuse doamna, până aici ne-am înțeles, Dar de acum știți ce urmează?

– Ce?

– Un adevărat coșmar.

– Cum adică?

– Uite așa.

Și spunând asta, doamna începu să-mi explice în amănunt tot ce ar fi urmat să se întâmple.

– În primul și în primul rând, mărturisi doamna, soțul meu s-a obișnuit cât de cât cu scaunul pe care stă acum, după cum s-a obișnuit și cu frica pe care acesta îi provoacă. A-l muta de acolo presupune un alt stres. Sunteți de acord sau nu?

În principiu, m-am arătat a fi de acord. Argumentele expuse de domna aflată în dreapta mea păreau destul de solide din punct de vedere psihologic.

– Bun, făcu ea. Să trecem acum la următorul punct. Soțul meu s-a obișnuit nu numai cu scaunul, ci și cu faptul că-și trăiește frica în singurătate. Faptul acesta îi conferă o oarecare siguranță. Or, ce s-ar întâmpla dacă ar veni și-am sta alături? Un lucru inevitabil. Frica prin care trece el m-ar contamina și pe mine. Înțelegeți, aș trăi și eu aceeași frică. La fel de acut. Sau poate intensitatea ei în cazul meu ar fi și mai mare. Frica se răspândește ca un ecou. Și tot ca un ecou, reverberând, se întoarce la sursă. Prin urmare, efectul acestei apropieri ar fi nociv pentru amândoi. Nociv e prea puțin spus, adaugă ea, după o pauză bine calculată, în care eu să pot cântări greutatea argumentelor sale. Efectul ar putea fi devastator pentru unul din noi sau chiar pentru amândoi. Căci cât crezi dumneata că am rezista să trăim frica aceasta ce se amplifică mereu?

– Nu știu, am spus, destul de înspăimântat.

– Vă asigur că la capătul călătoriei ne-ar scoate pe amândoi pe targă, înțelegeți sau nu?

Am dat din cap că înțeleg.

– Și asta, dragă domnule, nu e chiar tot. Frica noastră, amplificată mereu, s-ar putea răspândi de la un scaun la altul și de la rând la alt rând, contaminând toți pasagerii din aeronavă, ceea ce ar fi chiar un adevărat dezastru. Dar dacă de la pasageri, frica aceasta s-ar transmite și la stewardese sau chiar la piloții aeronavei, ce s-ar întâmpla? Cum ar putea evita aceștia golurile de aer sau cum ar putea ateriza? Dar, nu vreau să vă refuz oferta. Fie ce-o fi. Mă duc la el să-i spun să se mute în locul dumneavoastră, iar dumneavoastră în locul ei. Facă-se voia dumneavoastră. Nu pot să vă refuz.

Cuvintele doamnei m-au îngrozit. Stăteam pe scaunul meu și tremuram. Cum aș fi putut să mă mut de la locul meu dacă faptul acesta ar fi provocat o catastrofă.

Tocmai când tulburat din cale afară mă pregăteam să mă ridic de pe scaun, pe acordurile muzicii lui Bach, o voce metalică ne anunță prin difuzor că începe aterizarea.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii