De la Internaționala comunistă la Elegia întâi

Nichita Stănescu a debutat în anul 1960, într-un context politic în care pluteau în aer urmele proceselor intentate unor intelectuali de elită precum Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Străinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, arestați în 1958. Merită să fie reținut, de asemenea, și faptul că aproape în aceeași perioadă fuseră arestați și o serie de tineri studenți, din aceeași generație cu Nichita Stănescu, care organizaseră la Putna, în 1957, o manifestare consacrată de împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a voievodului Ștefan cel Mare (lotul Zub), îndurând ani grei de detenție. Tot atunci se desfășurau peste tot ședințe de demascare a unor artiști, scriitori, profesori, studenți considerați a fi elemente periculoase pentru regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, în urma înăbușirii Revoluției din Ungaria din 1956, devenise mult mai vigilent, ținând România sub teroare și declanșând un val masiv de arestări. Chiar și după retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, fapt petrecut în 1958, teroarea nu s-a atenuat, ci a crescut. Menționăm și faptul că, tot în această perioadă, regimul Dej s-a opus politicii de destalinizare promovate de Nikita Hrușciov, elaborând, după cum afirmă politologul Vladimir Tismăneanu, așa-numita doctrină a „stalinismului național, bazată pe menținerea unei drastice ortodoxii în politica internă, combinată cu o deschidere spectaculoasă în relațiile cu Occidentul”. Politică pe care, de altfel, o va continua, mai târziu, cu accente paroxistice, și Nicolae Ceaușescu.

Vremurile erau tulburi, crâncene. Închisorile încă gemeau de deținuți. Decongestionarea avea să vină abia în 1964, ce-i drept, pentru o scurtă perioadă.

În linii mari, acesta este contextul politic în care a debutat Nichita Stănescu și generația sa. „Citită astăzi cu o autosuficientă ignoranță, scrie criticul Bogdan Crețu, unul din exegeții săi aparținând generației mai tinere, Sensul iubirii nu mai impresionează în ansamblul său. Ba chiar i s-ar putea reproșa faptul că el conține multe poeme convenționale, angajate pe teme consacrate ale vremii.” Observația lui Bogdan Crețu e cât se poate de pertinentă. Vorbind despre cartea de debut a lui Nichita Stănescu nu trebuie să uităm nici de rolul pe care l-a jucat celebra Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” înființată în anul 1950, având ca model Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, cu scopul de a forma o generație tânără de scriitori și critici literari, educați în spiritul doctrinei marxist-leniniste. Chiar dacă pe atunci tânărul Nichita Stănescu nu a urmat cursurile acestei școli, mulți dintre colegii săi de generație și de facultate trecuseră prin această instituție, unde avuseseră profesori de elită cum au fost George Călinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Silvian Iosifescu, care i-au îndoctrinat, dar totodată, prin cărțile lor, le-au sădit în suflet și dragostea de literatură. Printre cursanții și absolvenții acestei școli putem aminti câțiva scriitori remarcabili care au rămas în istoria literaturii române: Aurel Covaci, Ion Horea, Dumitru Micu, Ion Gheorghe, M. Negoițescu, Radu Cosașu, Florin Mugur, Alexandru Andrițoiu, Gheorghe Grigurcu (care fusese exmatriculat în urma vizitei făcute lui Tudor Arghezi la Mărțișor), Fănuș Neagu (exmatriculat și el din pricina faptului că nu se adaptase normelor programului rigid, frecventând noaptea cârciumile și casele de prostituție din Piața Matache), Lucian Raicu, Ion Băieșu, Nicolae Labiș, Zaharia Stancu, Nina Cassian, Gheorghe Tomozei și mulți alții. Desigur, într-o anumită măsură, literatura lor a rămas tributară epocii pe care au trăit-o. Datele statistice ne arată că, în mare, Școala de Literatura și-a îndeplinit misiunea și că, din cei 31 de absolvenți ai primei serii (1951), s-au impus cincisprezece poeți, nouă prozatori și un critic literar. Nichita Stănescu n-a avut norocul sau nenorocul să fie selecționat pentru a urma cursurile acestei instituții. Ținând cont de firea sa nonconformistă, poetul avea toate șansele să fie exmatriculat, cum s-a întâmplat cu colegul său de breaslă și marele său prieten Fănuș Neagu. Dar chiar dacă n-a urmat această școală, a trăit în preajma ei și s-a conformat cutumelor stabilite acolo, în care compromisul era una din regulile de bază pentru a putea trece prin furcile caudine ale propagandei de partid, răzbind pe scena literară. Prin urmare, nu e de mirare că primul său volum de versuri poartă amprenta obsedantului deceniu și a contextului politic în care a fost scris și în care s-a format autorul Necuvintelor. Conștientizând aceste lucruri, nu ne surprinde faptul că volumul conține multe poezii dedicate partidului și marilor săi conducători. Toți poeții care au debutat în acea perioadă au făcut aceleași compromisuri.

Volumul Sensul iubirii se deschide cu poezia Cântec, care nu are nimic ieșit în comun, decât ultimele două versuri, care transmit un mesaj propagandistic specific epocii: „Cu-n gând foșnesc toți arborii mai pur/ și c-o bătaie-a inimii răsună/ larg discul orizontului din jur/ parcă lovit de-un răsărit de lună.// Cu timpu-acesta bolții îi supun/ rubine și smaralde, ametiste/ și cărămida trupului mi-o pun/ la ridicarea lumii Comuniste.”

Plecând de la ultimele două versuri, care deviază sensul poeziei, putem trage concluzia că iubirea cântată de poet nu-i altceva decât o iubire dedicată construcției orânduirii comuniste. Abia parcurgând și alte poezii, unele splendide, ne dăm seama că firul acesta călăuzitor e unul fals și că mesajul poetic stănescian e altul. De fapt, dedicațiile sale închinate Comunei și construcției orânduirii comuniste sunt niște forme fără fond. Niște simple zdrăngănituri din liră. Și azi se scriu destule poezii angajante, dedicate unor cauze ce și-au pierdut de mult sensul. Aș putea să spun că aceste creații lirice, scrise din oportunism au devenit mult mai nocive decât modelele lor din anii 50.

În fine, după această scurtă acoladă, să revenim la Sensul iubirii.

De departe cea mai interesantă poezie angajantă publicată în acest volum e Internaționala, dedicată lui Vladimir Ilici Lenin, părintele comunismului, de fapt, un scelerat fanatic, un trădător de țară, propulsat la putere de forțe străine, ostile Rusiei, care au pompat în el 40 de milioane de mărci de aur, pentru a răsturna regimul țarist și a face revoluție, un om cu mintea rătăcită, bolnav de tabes (sifilis cerebral), din pricina căruia a fost dezlănțuită o cruntă prigoană nu numai împotriva nobililor și a clasei avute, ci și împotriva intelectualilor, a muncitorilor și a țăranilor. În anul 1960 regimul Dej a organizat o mare sărbătoare dedicată aniversării lui Vladimir Ilici Lenin, de la a cărei naștere se împlineau 90 de ani. Cu această ocazie Nichita Stănescu a scris Internaționala, incluzând-o în volumul său de debut. E curios că volumul nu conține și poezii dedicate lui Stalin. Explicația ar fi că odată cu venirea la conducerea URSS-ului a lui Nikita Hrușciov crimele staliniste au fost demascate, iar cultul personalității lui Stalin aspru înfierat. Poezii dedicate lui Stalin au apărut pe parcursul anilor 1947-1954. După care s-a făcut tăcere, deși regimul Dej, după cum am relatat mai sus, a avut rezerve în privința condamnării cultului stalinist, dar asta e o altă poveste.

Poeților care i-au dedicat poezii lui Lenin și lui Stalin – și au fost o mulțime –istoria le-a dat o palmă usturătoare peste cap. În cazul autorului Necuvintelor, situația e și mai bizară, întrucât mama lui, Tatiana Cereaciuchin, născută în 1910, la Voronej, era fiica generalului Nikita Cereaciuchin, a cărui familie s-a refugiat din Rusia în România, în urma prigoanei declanșate de revoluționarii bolșevici. Prin urmare, poetul avea toate motivele să-l urască pe Lenin, nicidecum să-i dedice poezii. Dar contextul politic l-a făcut să treacă destul de ușor peste ura de care era cuprins. Asta pe o parte, pe de alta, poezia în cauză nu are prea multe tangențe nici cu Lenin, nici cu Internaționala comunistă. Poemul despre care vă vorbesc începe astfel: „Nu s-a arătat nici o cometă la nașterea lui/ nici despre Judecata de Apoi nu s-a pomenit/ nici un cuvânt,/ deși vechii orânduiri îi suna în ziua din urmă/ și mările băteau din timpane.” Și după acest preambul oarecum abstract, poezia continuă pe un ton ceva mai patetic: „Dacă aș putea privi de foarte departe/ pe lângă Proxima Centauri,/ așa cum peste două sau trei zile vor privi/ urmașii mei// o, doar de nouăzeci de ori s-a rotit/ pământul în jurul soarelui – aș striga, și iată a patra parte a sferei a fost judecată:/ cei leneși să plece unde vor!// Și a fost un război cumplit – / iar stingerii lui poți să-i spui PACE/ ori Lenin poți să-i spui,/ are același sens.// Sufletele proletarilor morți pentru libertate/ pot fi numărate după stelele Căii Lactee…/ Tot ce e vechi va fi judecat pe îndelete/ cu balanța precisă a istoriei.”

Azi balanța precisă a istoriei judecă și această poezie. Nu atât de aspru cât ar trebui. Ci cu indulgență și înțelegerea umană a vremurilor în care a fost scrisă. În fond, ea constituie una din monedele ce au fost plătite Cezarului, adică cenzurii, pentru ca poetul să poată publica volumul său de debut. Dacă scoatem cuvântul Lenin și altele două-trei din text, poemul lui Nichita stă și azi în picioare. Mai mult decât atât, începutul Internaționalei amintește de începutul Elegiei întâi, închinate lui Dedal, arhitectul labirintului regelui Minos din Creta, tatăl lui Icar „întemeietorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor”. Între apariția volumului Sensul iubirii în care e inclusă poezia dedicată lui Lenin și cea a elegiilor s-a scurs o perioadă de șase ani. Doar șase ani, dar în acești șase ani poezia lui Nichita Stănescu a crescut enorm, atingând zenitul. Conștient sau nu, oricum mânat de un impuls necesar supraviețuirii poetice, el a făcut acest sacrificiu. Și atunci cum să-l judecăm și cum să-i percepem creația poetică, decât cu admirație și înțelegere.

Dar să cităm un fragment din Elegia întâi, pentru a vedea similitudinile: „El începe cu sine şi sfârșește/ cu sine./ Nu-l vestește nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă./ Din el nu străbate-n afară/ nimic; de aceea nu are chip/ şi nici formă./ Ar semăna întrucâtva/ cu sfera,/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strâmtă piele/ cu putință. Dar el nu are nici măcar/ atâta piele cât sfera.” Elegia întâi este considerată una din vârfurile creației stănesciene.

Ce bizar că punctul de plecare al acestei capodopere îl găsim în poezia dedicată lui Lenin.

Voi încheia citând câteva fragmente din poezia Pe câmpul de piatră, una din piesele de rezistență ale acestui volum, scrisă probabil în urma unor scene petrecute în copilărie în timpul războiului sau a unor relatări privind masacrarea cailor de către comuniști, în perioada colectivizării agriculturii.

Dar iată cum sună poezia lui Nchita Stănescu: „Pe câmpu-nghețat, caii mureau, câte unul,/ în picioare, cu ochii deschiși, de piatră./ Vântul îi răsturna pe rând, câte unul,/ bubuiau pe rând, câte unul,/ ca pe-o nesfârșită tobă de piatră.// Eram copil, pe atunci, mi-era frig, și priveam clănțănind, picioarele lor paralele/ cu potcoavele-n aer, aburind de frig…/ unu, două, trei, patru./ Număram clănțănind de frig,/ picioarele lor paralele.// Nu mă gândeam la nimic./ Mama s-a dus la oraș și a adus o pâine./ Peste tot e numai zăpadă… cai… și altceva nimic./ De-ar veni odată cu pâine.”

În ciuda atmosferei apocaliptice pe care o emană, și aceasta poate fi privită, într-un anumit sens, ca o poezie patriotică.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video