Caută 
5 MIN
Exista, in natura, coincidente si compensatii stranii? Exista. In anul (1937) cand, la Iasi, a murit G. Topirceanu, se nastea un alt poet, menit, parca a-i lua locul: Ioanid Romanescu. Dar asta nu-i nimic: Topirceanu s-a nascut pe 20 martie (1886), Ioanid a murit tot pe 20 martie (1996). Precum se vede, fiecare dintre ei a trait putin: 51 de ani – Topirceanu, 59 – Romanescu. Nu fortam, cautand similitudini, poezia lor este complet diferita. Ii apropie o anume boemie si cateva hobby-uri, intre care pescuitul. Daca Top a avut o singura sotie, pe care a parasit-o, spre a se muta la Iasi si a-i duce trena duduii Otilia (Cazimir), Ioanid a incununat, prin ani, trei gratii feminine – Liliana, Maria, Camelia – care s-au dovedit a fi niste ingerese, atata timp cat au suportat hachitele poetului, modul lui de a fi „de-a hoarta", „cu patima in toate".
Si inca una: in anii formarii sale – si ai derutelor specifice acestei etape – tanarul poet din Voinesti se duce, intru confruntare si confirmare, la nimeni altcineva decat la duduia Otilia, cea mai pregnanta voce lirica, atunci, dintr-un Iasi literar in crepuscul. Duduia, septuagenara, il asculta uimita („Spunea versurile cald, nuantat, cu un fel de suferinta delicata, dar si cu o amara dusmanie".) si-l calauzeste, la fel de delicat, „spre sine insusi". Debutul editorial al lui Ioanid Romanescu (Singuratatea in doi, 1966) este insotit de gestul ei solidar.
Ii mai apropie, pe Top si pe Ioanid, notorietatea, fulminanta – a lui Top, care stia a-s regiza aparitiile publice: purta pantofi cu tocuri (ca sa para mai inalt), era intotdeauna impecabil imbracat (dupa moda vremii), compunea din timp cateva catrene, pe care le servea ca dedicatie… spontana duduitelor ce-i doreau autograful. Ioanid, si el, afisa o anumita solemnitate vestimentara, in imprejurari publice, in rest, se imbraca si se comporta „ca o hahalera". Intr-o carte evocatoare, aparuta in urma cu cativa ani (Ioanid Romanescu in amintirile contemporanilor), unde Lucian Vasiliu se mira primul de aceste stranii coincidente, unii dintre „contemporani" sunt socati sa-l descopere pe intempestivul poet sub infatisarea unui „om fara insusiri": „Un barbat de statura mijlocie, putin smolit, cu o cautatura ciudata (…) Purta un sacou demodat care-i amintea de un eveniment literar, o pereche de pantaloni se lega de nu stiu ce intamplare, in schimb pantofii erau mai intotdeauna buni…" (George Badarau). La prima lor intalnire, Nichita Danilov il confunda (sau se face..) cu portarul institutiei. Dar la sezatori literare, acelasi Ioanid, fie oricum imbracat, smulgea ropote de aplauze, nu doar datorita fortei poeziei sale, ci si fortei de a spune, de a comunica. Ioanid nu citea, ci recita, cu patetism, cu cresteri si descresteri de ton (de la strigat la soapta) demne de un mare actor. Nimeni nu-l putea concura (dintre ieseni), ca impact public, si daca aveai ghinionul de a-i urma la microfon, erai sortit unei palide receptii…
Cum o fi recitand Topirceanu? Imi imaginez ca era eclactant, din moment ce facea sali pline si starnea o emulatie (feminina, indeosebi) contagioasa. Zice Demostene Botez, amicul in casa caruia a locuit: „Daca la vreo sezatoare literara aparea pe scena Topirceanu, sala izbucnea spontan in aplauze. Dar nu in aplauze reci, care manifesta o admiratÈA›ie cerebrala, ci un joc zglobiu al mainilor, marturie de multumire si placere…"
Lui Ioanid cred ca nu-i displaceau „aplauzele reci", „admiratia cerebrala", care sa fie provocate de poezia, nu de prezenta lui. Cum remarca si poetul-doctor Ion Hurjui, „Ioanid nu-si dadea silinta sa fie agreat". In aceiasi ani, cand si „doctorul poetilor" o frecventa (inclusiv din motive medicale) pe duduia Otilia, aceasta i-a marturisit oarecarea spaima pe care i-o provoca intempestivul poet, incepand de la faptul ca-si scria versurile, cu litere-hieroglife, pe niste suluri de hartie, pana la schimbarile bruste de comportament. Doctorul poetilor a asigurat-o ca totul e normal in aceasta anormalitate si-au convenit impreuna ca au de-a face cu unul din rarii poeti ai Iasilor.
Peste vreo doua decenii, „intempestivul" – redactor de poezie la „Convorbiri literare" – si-a jucat mai ceva ca Hamlet nebunia… Intr-o zi a facut scandal ca i s-a furat paltonul (din redactie!), in alta zi – ca i s-au furat manuscrisele… Eu insumi – care jucam sah cu el aproape zi de zi – am primit o scrisoare (prin posta!) pe care n-o pot reproduce, si care m-a lasat intr-o dunga, privind echilibrul psihic al „bietului Ioanide". Periodic, se interna la Spitalul 9, din Bucuresti. Totul era regizat „artistic", spre a duce spre o mult dorita, de catre poet, pensionare medicala. Ceea ce s-a si intamplat. Adevaru-i ca Ioanid era intr-o ebulitie fantastica, iar programul redactional, alte ispite si, poate, premonitia unei relativ repede disolutii l-au determinat sa vada, cu spaima, dilatarea timpului – cum isi si intituleaza un volum emblematic.
Ziceam, altadata, ca un poet devine semnificativ din momentul in care versuri de-ale lui intra in gura lumii literare, sau chiar se folclorizeaza. Fiecare generatie are liderii si idolii ei. La Iasi (si in imprejurimi) nu exista poet care sa nu-ti recite spontan o poezie, o strofa – sau doar un vers – de Topirceanu, de Labis, de Lesnea, de Dan Laurentiu, de Mihai Ursachi, de Ioanid Romanescu. In cartea evocatoare de care aminteam – si in alte imprejurari – este deplans, ici-colo, conul de umbra in care ar fi intrat poezia in genere, poezia lui Romanescu in mod special. Dar exista viata si intr-un con de umbra si chiar de acolo poate erupe o noua voce lirica. Intr-un recent articol, Nichita Danilov puncta faptul ca, in demersul celei mai tinere generatii e de depistat un fel de „restaurare" a limbajului poetic care uziteaza cateva „arme" din „arsenalul" lui Ioanid Romanescu. Asta, fara sa-l fi citit pe cel ce a scris scoala de poezie si crezandu-se inventatori ai rotii…
Cat despre coincidentele si compensarile sugerate de mine aci, acestea au fost facute doar pentru a va readuce in atentie poezia: a lui Topirceanu, a lui Romanescu, a oricui…
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
