De la viața este vis, la viața este biți

Cu mulți ani în urmă, când am auzit prima dată de computere, nu îmi puteam imagina cum acestea pot înmagazina ceva fizic, precum rândurile de pe o foaie care exprimă idei. Nu mai vorbesc de imagini. Imaginile erau pentru mine imposibil de transferat în altă parte decât pe ceva fizic: hârtie, carton, plastic. Televizorul era altceva, acela îl înțelegeam, el funcționa cu unde, tot „abstract”, dar familiar. Mai târziu, un prieten m-a invitat să îmi arate ceva foarte interesant pe computerul lui: un site care are numai filme puse de oameni obișnuiți. Uau, am zis, așa ceva este imposibil. Un film poate fi doar pe un CD/casetă video, repetam întruna. Dar prietenul mi-a prezentat, cu zâmbetul pe buze, YouTube. Am rămas cu gura căscată. Din acel moment, pământul a început să îmi fugă de sub picioare.

M-am adaptat, nu zic nu, dar mereu aveam teama, greu de stăpânit, a riscului pierderii lucrurilor pe care le predam computerului în loc să le pun pe hârtie. Nefiind ceva palpabil, trăiam mereu cu sentimentul că o apăsare greșită de taste, o comandă stângace din mouse sau o simplă întrerupere de curent de o secundă poate să mă facă să pierd totul. Totul! Pentru că acum totul este pe computer/telefon. Foarte puține lucruri au mai rămas pe suport fizic. Din ce în ce mai puține.

Și sunt multe întâmplări cu mine ori cu diferite cunoștințe care și-au pierdut ore, zile, luni sau chiar ani de muncă într-o fracțiune de secundă. Și totul fără urmă. Nu rămâne nicio urmă după ce ștergi o informație, totul este incredibil de nemișcat. E magie pură, în sens rău.

Un prieten și-a pierdut întreaga lucrare de doctorat într-o fracțiune de secundă, alții, sute, mii de poze dragi, unice, șterse fără urmă din greșeală sau dintr-o întâmplare stupidă. Zeci de pagini în care ai vărsat toată inspirația și ideile unice care ți-au venit la un moment dat și care n-o să mai vină niciodată, duse pe veșnicie în neant. Dispar fără nicio urmă, se duc în marele Nicăieri! Nici măcar nu poți să spui că s-au dus la gunoi ori s-au transformat în scrum, ceva pe care să pui mâna și unde să îți verși lacrimile. Nu, nimic. E ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Și a venit pandemia, când sentimentul acesta a ajuns la paroxism, în momentele când trebuia să comunici cu alții numai online, dar semnalul nu funcționa, sistemul dădea erori, vreun virus își băgase coada sau pur și simplu nu știai ce și cum să faci. Frustrare mai mare nu cred că există vreodată. Să stai în fața unui ecran și să nu poți să faci nimic, pentru că nu ai pe ce să pui mâna, nu ai ce să trântești, nu ai la cine să strigi, cui să chemi ajutor. Totul e mut, totul se desfășoară în liniște. Butonul nu vrea să te asculte, site-ul nu vrea să se deschidă, aplicația e blocată. Ceartă-te cu astea. O moarte sinistră!

M-am obișnuit cu sentimentul, după ani de stat în fața ecranului. Ca orice muncitor care lucrează zilnic pe schele la înălțime uriașă și fără asigurări, ne-am obișnuit cu pericolul de a pierde totul. E o chestiune de exercițiu, de antrenare a minții. Nu e vorba că totul a devenit mai sigur, ci că noi ne-am adaptat la risc. În realitate, totul a devenit din ce în ce mai volatil… Faptul că avem viteză mai mare la Internet, calculatoare mai bune, antiviruși mai puternici nu înseamnă că pericolul a trecut, că suntem acum mai protejați ca înainte. Nici pe departe, acum pericolul e mai mare chiar decât a fost vreodată, pentru că acum chiar putem pierde totul. Pentru că încrederea noastră în virtual a crescut și, din această cauză, i-am încredințat lui tot ce avem: bani, amintiri, creații, investiții etc. Practic, riscul să rămânem pe drumuri dintr-un click crește de la o zi la alta. Iar dependența noastră de computere, de curent electric în general, e și ea din ce în ce mai mare. O pană de curent generală, cum a fost în Spania acum câtva timp, ne poate duce la pierzanie. Și, cum spuneam, nu mai rămâne nimic, niciun fir de praf. E terifiant sentimentul.

În octombrie anul trecut, a avut loc un eveniment internațional pe care foarte puțini oameni l-au băgat în seamă. Dar, pe cât de ignorat a fost, pe atât rămâne de grăitor în ceea ce privește situația în care am ajuns noi, oamenii, astăzi și cât de subțire este firul care ne desparte de neant. Pentru că noi acum asta facem, ne bazăm pe un fir de ață extrem de subțire deasupra unui hău.

Cum spuneam, în octombrie 2025, Paxos, partenerul blockchain al PayPal, a anunțat că a emis din greșeală stablecoin-uri în valoare de, atenție, 300 de trilioane de dolari americani!!! Din greșeală!! Compania a numit acest „incident” „o eroare tehnică internă” care a fost remediată în aproximativ 20 de minute. Deci, practic, în 20 de minute au apărut din neant 300 de trilioane USD, o sumă de peste două ori mai mare decât PIB-ul global estimat, și apoi s-au evaporat. Ca o cometă… ca o stea căzătoare. O treabă ca asta pur și simplu te lasă mut. Nici nu știu cum mai poate cineva cu multe milioane/miliarde în bănci să mai stea cu ele acolo când aude o știre ca asta.

În privința banilor, nimic nu mai este sigur acum. Poți să îi ai și fizic, și virtual, pentru că totuna este. Devalorizarea sau pierderea lor poate avea loc la fel de repede, pentru că acum aceștia sunt mai mult ca oricând niște simple convenții decât niște obiecte fizice care reprezintă valori, pe care îi poți pune în portofel, pușculiță, la saltea pentru zile negre ș.a.m.d. Iar convențiile sunt supuse schimbărilor din ce în ce mai rapide și mai drastice în mentalitatea umană. O simplă lege dată peste noapte de un guvern poate schimba convenția la 180º, iar muritorul de rând nu are nicio posibilitate de reacție. Totul, absolut totul este instabil acum, datorită/din cauza digitalizării. De aceea, ceea ce spunea Elon Musk cu câteva luni în urmă e absolut adevărat: banii vor dispărea. Și asta în primul rând pentru că nu vor mai putea fi controlați, nu vor mai putea fi de încredere. Vom avea alte valori, cine știe care vor fi acelea. Forța fie cu noi!

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video