Să zicem că participăm cu o echipă la campionatul mondial de fotbal. N-am înscris nici un gol, jucăm dezastruos, avem jucători eliminaţi pentru faulturi şi alţii suspendaţi pentru dopaj, sponsorii ne cer banii înapoi, organizatorii ne dau afară din hotel pentru că facem mizerie şi gălăgie. Strigăm însă din toată inima alături de galeria echipei mai bune, cea animată de sportivitate şi fair-play, despre care credem că va câştiga trofeul. Carevasăzică, suntem şi noi de partea bună a istoriei. Ne ajustăm imaginea de sine prin asocierea cu valorile echipei bune.

De la începutul războiului din Ucraina, pe twittosferă şi facebookosferă se revarsă valuri de reevaluări din partea unor persoane pe care nu le poţi bănui de un pact ascuns cu puterea. „Le avem noi pe ale noastre, dar în comparaţie cu alţii o nimerim mai bine”; „Puteam fi mult mai praf, lucrurile puteau sta mult mai rău. Într-un ocean de minusuri, acesta e un plus al clasei noastre politice”. „Imaginea României în exterior e mai bună, a unui partener serios, o ţară sigură, stabilă, nu ca Ungaria”. Şi perspectivele economice parcă s-au răsturnat:„Percepţia asta va conta sigur pe investiţii. România va câştiga prin deglobalizare şi re-globalizare. Vom obţine multe din competiţia dintre Statele Unite şi China”. Este vag ce va fi în locul globalizării de până acum, dar nu contează, România va fi undeva pe acolo, fiindcă e „de partea bună” şi aşteaptă recunoştinţă.

Aceste opinii ar putea fi lesne confundate cu punctajele partidelor de la putere pentru comunicarea publică în vreme de război. În fond, de unde atât optimism în ţara din care jumătate din tineri şi-au propus să plece?

Războiul din Ucraina a indus un stres fantastic în societate, un şoc generaţional şi greu de suportat. E o vreme a fantasmărilor acomodante. Foarte probabil avem de-a face cu manifestarea unui mit compensatoriu îmbrăţişat de clasa de mijloc, în căutarea unei acomodări psihologice cu marile teme complet blocate şi fără perspective de ameliorare în actualul context: stat, justiţie, sănătate, educaţie. Nu poţi trăi doar cu orizonturi negre, ai nevoie şi de compensarea deziluziilor. Acest mit compenstoriu este binevenit pentru a linişti angoasele celei mai dinamice părţi a societăţii, dar are şi funcţia unui pact simbolic cu liderii politici, care evident nu au ce livra în plan intern, în afară de a promite că nu calcă strâmb, prin strânsa colaborare cu Occidentul. Aşa că, deocamdată, sub umbrela acestui armistiţiu, nivelul mizeriei acceptabile a crescut exponenţial şi sunt înghiţite chestiuni care altădată ar fi scos uşor oamenii în stradă.

Desigur, avem şi o oboseală generaţională care caută acomodarea. Crescuţi cu complexul ultimilor sau penultimilor din Europa vreme de decenii, am fost ţinuţi la poarta Schengen, monitorizaţi de MCV pentru incapacitatea de reformă, neincluşi în programul Visa Viewer, rămaşi pe dinafara OECD. Cu un record al emigranţiei căutând în altă parte să trăiască un firesc pe care România nu îl oferă, totdeauna puşi în gardă că politicienii o vor comite din nou şi mai grav, ne resemnăm că ne menţinem de „partea bună” nefăcând unele mai rele. E o împăcare cu ideea că România rămâne o ţară fără suficientă voinţă să se autopropulseze prin ea însăşi, prin schimbările interne, şi, ca să nu se scufunde, trebuie să se agaţe de prilejurile oferite de schimbările tectonice internaţionale, câştigând din nenorocirile altora.

Oricât ne-am plimba în frac prin loja selectă a lumii libere, acasă e o lâncezire deprimantă şi toxică.

„Preţul stabilităţii” în vreme de război a fost sacrificarea reformelor de cea mai largă majoritate posibilă PSD-PNL-UDMR, aşa-numita Coaliţie pentru Rezilienţă, Dezvoltare şi Prosperitate. În spatele „părţii bune a istoriei” prosperă un regim cleptocratic transpartinic, construit pe clientelism, impostură, pe impunitate în faţa justiţiei, pe intangibilitatea unor privilegii şi pensii speciale; coloane de oportunişti şi carierişti din sistemul militarist românesc, din serviciile secrete, s-au aliniat de „partea bună a istoriei”, reinventându-şi rolurile în stat; indicii de transparenţă instituţională, integrităţii publice ori ai independenţei presei sunt cu mult sub nivelele care ar mai putea susţine o democraţie funcţională. Modul în care întâiul eşuat al ţării, Klaus Iohannis, sfidează Comisia de la Veneţia, promulgând pe repede înainte pachetul de legi ale justiţiei, spune totul despre eliberarea de constrângeri şi complexe pe care o resimte această categorie de parveniţi. Şi de aici tendinţa de a transforma „partea bună” într-un context de amnistie colectivă, o ştergere a cazierului şi o reabilitare socială completă a elitei penale. La cât sunt de cinici, nu este exclus să aibă pretenţia la onoruri de eroi.

Cu schimbarea instituţiilor, a statului, a justiţiei, a sănătăţii, a educaţiei am dat greş. Totuşi, cât mai putem pretinde că suntem „de partea bună a istoriei”? Ca orice societate care trăieşte în iluzie, restanţele interne ne vor trezi brutal la realitate. Adică fix situaţia bucureşteanului fără apă caldă şi căldură ce află cu stupoare că-n oraş are loc un ditai summit NATO în sprijinul Kievului rămas fără... apă caldă şi căldură.