„De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?” (1)

sâmbătă, 22 iunie 2024, 03:00
1 MIN
 „De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?” (1)

Lumea întreagă este un râu cu poveşti albe, gri, negre, ştiute şi neştiute, văzute şi nevăzute, tâlcuite şi netâlcuite, într-o necuprinsă alcătuire, cu izvorul în necunoscut şi vărsarea în acelaşi necunoscut. În izvodirile lor căutăm, după chip şi asemănare, sensul lui a fi.

Marea aventură a început cu poveşti cuprinzătoare şi continuă, în vremurile noastre, cu diseminarea lor în părticele mereu mai mici viabile doar în planeta de egoism a fiecărui individ. Dispar continuităţile, se multiplică indiferenţele, se acutizează separarea extremă a cărărilor dintre oameni, deşi, într-un final subit, toate sfârşesc în acelaşi mister. Micul prinţ coboară dintr-o foarte mică stea locuită numai de el pentru a se urca iarăşi în ea. Întrebările lui copilăroase, sensibile, dar şi serioase, sunt înlăuntrul icoanei întrebărilor mari, puse în tablou în anul 1897, în culori exotice şi viziune personală de Gauguin, cu trei ani înainte de naşterea lui Saint-Exupéry şi cu şase ani înainte de a părăsi lumea animată de fericirile occidentalizate ale sfârşitului de secol. Sfârşit scăldat în hedonism şi speranţă, continuat în hedonism şi speranţă până la începutul Primului Război Mondial. Micul prinţ s-a născut în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial. Iată cum în lume, mai ales în lumea ideilor din artă, toate conexiunile sunt posibile, au sens, întrucât adună laolaltă creatori şi creaţii, spaţii reale şi imaginare, tragedii şi comedii ale căror chipuri se regăsesc, cu expresivitate maximă, în artă în general, în poezie, în arhitectură, în sculptură şi în pictură în particular.

Cunoscutul erou al croazierei în spaţiul conturat de planeta lui, a monarhului, a vanitosului, a beţivului, a omului de afaceri, a lampagiului, a geografului şi a lui Saint-Exupéry, adaugă întrebărilor o stranie singularitate născută din singurătate, în forma ei atât de intim legată de viaţa oricărui gânditor. Planetele însinguraţilor cuprind toate domeniile vieţii mai puţin cel artistic. Singurul proprietar de singurătate cu sensibilităţi aparte este micul prinţ. Primele lui întrebări către creatorul lui sunt: crezi că pentru o oaie ca asta e nevoie de multă iarbă? Ce-i cu treaba aia? (E vorba de avionul prăbuşit). Cum, ai căzut din cer? Sunt întrebări conjuncturale, de legătură între două singurătăţi, imagini ale aceleiaşi medalii aşezate în spaţiul amintirilor născute şi nenăscute. Ele îl leagă pe creator de creatură prin geometria întrebărilor cu răspuns obligatoriu, suprapuse refuzului de a răspunde oricărei întrebări venite din afară. Le suspendă răspunsul direct pentru a-şi revela povestea în ghicituri, în fragmente, în miride, determinându-l pe însuşi creatorul lui să reconstruiască, să umple cu viaţă spaţiul propriei memorii. Este calea spre cele mai de preţ nestemate ale sufletului, spre arhitectura din noi, spre poezia darului pentru dar.

Interogaţia imposibil de interogat, aparent naivă, dedicată jocului între creator, creat şi contemplator, însufleţeşte locul trăirilor adânci pentru a deveni, în forme empatice, poezie a spaţiului, iubire a spaţiului, infinire a spaţiului, stări, forme, expresii aparţinătoare singurătăţii. Micul prinţ este un asemenea poem deschis înlăuntrul căruia poveştile se înveşmântează cu vise fragile, devreme ce adâncul cel mai adânc al inimii este definit de limitele tainice ale nesfârşirii. Acesta este chipul creatorului şi al artei lui. Prin el trăieşte încercările permanente de a scoate la lumina înţelesurilor, pentru celălalt, adevărul din suflet. El naşte poezia, răspuns la setea întrebărilor mari. În hiperspaţiul ideilor artistice, tradiţia, amintirea, renaşterea, învierea, metamorfoza, schimbarea, inovaţia au sens numai dacă povestea izvorâtă din ele este leac singurătăţii, facilitează libertatea de a coagula o lume a gândirii propriului chip. Începutul de mileniu aduce cu sine nevoia existenţială de leacuri venite din trăirea, comuniunea în spaţiul cultual şi cultural.

Aleg trei adâncimi cosubstanţiale, ipostaze ale aceleiaşi taine relaţionate pe temeiul celor văzute în lumea celor nevăzute: a sufletului din singurătate, a memoriei comune şi al spaţiului nesfârşirii. Aleg de asemenea povestea lor în patru constelaţii expresive: arhitectură, poezie, pictură, sculptură. Ele împreună definesc spaţiul văzut şi nevăzut, afectiv şi real în relaţie biunivocă cu locul de existenţă. În stabilirea legăturilor în cele patru arte ale spaţiului de reflecţie, este util să reamintim înţelesul cuvântului arhitectură. În greaca veche este conceptul compus din archi, cu înţelesul de bătrân, principiu, temei ultim şi tekton, făuritor, conducător. Cuvântul artă are originea în latinescul ars, artis, adică îndemânare, măestrie, pricepere. Echivalentul grec este tehni cu, aproximativ, acelaşi înţeles, pricepere, abilitate a mâinii, cu specificaţia că pentru greci arta-tehni nu implică creativitatea, este mai curând o facere, cu respectarea regulilor definite deja. Spaţiu, formă, culoare, aureolate de poezie dinlăuntru, dar şi dinafară, pe ierarhia existenţială a verticalei de la pământ la cer. Tâlcul arhitecturii şi artei, aşa cum se descifrează din înţelesul celor două concepte, se sprijină pe ideea începutului artei, a îmblânzirii spaţiului de viaţă odată cu arhitectura născută din organizarea unui anumit spaţiu cultural. Pictura, sculptura sunt întruchipările văzute, ale nevăzutelor spaţiului de viaţă. Prin urmare rămâne să reconsiderăm arhitectura dinlăuntru şi în afara noastră ca loc în lipsa căruia fiinţa îşi pierde determinările sacre şi comuniunea între singurătăţi. În consecinţă, arhitectura este cu mult mai importantă, mai profundă, decât felul rudimentar în care este astăzi înţeleasă: construcţie adăpost realizată pentru satisfacerea nevoilor funcţionale în condiţii de profit maxim.

 

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii