„De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?” (2)

Micul prinţ este povestea întrebărilor mai importante decât răspunsurile, de localizare în spaţiul fiinţei. Dincolo este numai singurătatea, nostalgia, poezia asfinţitului de soare. Întrebările, o dată puse, trebuie să aibă neapărat răspuns, deşi cele primite rămân, enigmatic, fără. Asemenea se naşte arhitectura, căreia îi împrumutăm prin răspunsuri obligatorii „personalitate” dificil de înţeles post factum. Andrei Pleşu, înaintea tâlcuirii, în cheie personală, a parabolelor lui Iisus din Evanghelii, clasifică mulţimea întrebărilor posibile în trei categorii. Cele mai multe sunt născute din realitatea vieţii, aceea simplă, cotidiană sau corespunzătoare nevoii cunoaşterii ştinţifice, au răspunsuri precise, în afara oricărei dileme. Ce număr porţi la pantofi? Ce este legea gravitaţiei? Altele sunt din clasa întrebărilor copilăroase. Ele solicită fantezia, talentul metafizic şi sunt de felul: cine a inventat somnul? În fine, urmează, într-o ierarhie inversată, întrebările grele. Pleşu le botează întrebări dostoievskiene, trei dintre ele au fost enunţate deja: De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Luate împreună, ele devin un sistem de interogaţii imaginat pentru căutarea rostului în lume. Imaginat sau, dimpotrivă, născut din nevoia acută de puncte de sprijin în univers. Arhimede ar fi avut nevoie numai de unul pentru a răsturna Pământul. Aceste întrebări nu au răspunsuri satisfăcătoare. E bine să nu le pui întrucât sunt angoasante. În cel mai fericit caz pot fi doar suspendate.

De asemenea, zice Andrei Pleşu, sunt trei posibilităţi de a suspenda o întrebare grea. Cea mai la îndemână este să încetezi să o mai pui întrucât nu vrei răspunsul. Să uiţi pur şi simplu ca beţivul din planeta beţivului cercetat de micul prinţ. O posibilitate sofisticată stă în răspunsul ştiinţific, adică o transformi într-o problemă soluţionată. Bunăoară, pentru a imagina povestea evoluţiei vieţii de la molecule vii din oceanul planetar la om, e nevoie de timp, de metafora milioanelor de ani care transformă viaţa limitată a omului într-o efemeritate uimită de veşnicia timpului şi a spaţiului. Cine îşi poate imagina cu adevărat milioanele de ani de la naşterea universului sau distanţele dintre stele măsurate în ani lumină? Uimirea are acest dar de a suprima iscodirea. În fine, întrebarea poate fi suspendată transformând răspunsul în poveste, în parabolă, alegorie. Aureolate de poezie ele devin lumi deschise misterului şi comuniunii acestuia cu cele neştiute din adâncul sufletului. În felul acesta poezia din răspuns o depăşeşte pe aceea din întrebare. Înainte de a merge mai departe, trebuie subliniat faptul că arhitectura adevărată este răspuns la întrebările mari prin simplul fapt că foloseşte ca ingrediente de bază, raporturile sugestive dintre finit şi infinit.

În afara poveştilor fundamentale care au potenţialul de a suspenda întrebările grele, sunt şi alte poveşti cu proprietăţi tainice. Aventura în spaţiu a micului prinţ nu-l salvează nici pe el, nici pe creatorul lui de la moarte. Moartea este o temă fundamentală, un sfârşit de drum, desparte oamenii indiferent de crezul lor de viaţă. Cele o mie şi una de nopţi ale Șeherezadei amână, prin suspans şi atractivitate, decizia regelui Shahryar de a-i tăia capul. Prins în mrejele poveştilor, i se nasc în acest timp trei copii, iar atunci când Șeherezada îl anunţă că e pregătită de moarte întrucât şi-a terminat toate poveştile, regele o păstrează întrucât se îndrăgostise iremediabil de ea şi de poveşti. În oglindă, arhitectura are acelaşi sens existenţial. Transformă în poveşti nemuritoare moartea comunităţilor şi a eroilor lor.

Altă poveste tainică este Fărâmă, eroul nuvelei „Pe strada Mântuleasa” de Mircea Eliade. Prins şi anchetat de securitatea aflată în permanentă căutare de trădători, Fărâmă trece din poveste în poveste, croieşte dincolo de spaţiul real, dur, precis al întrebărilor exacte, unul mitic, fabulos, sacru. Anchetatorii sunt atraşi, derutaţi, prinşi de iţe şi de speranţa de a afla ce îi interesează. Eliade creează spaţiul imaginar pe care ofiţerii binelui public cred că îl înţeleg. Prizonier al societăţii, Fărâmă îşi trăieşte libertatea în lumina poveştilor încercând să-i atragă în ea pe toţi ascultătorii. Este o imagine fidelă arhitectului. În realizarea arhitecturii, singura soluţie pentru a salva din nestematele adâncului de suflet dăruite operei este capacitatea lui de povesti, de a-şi duce partenerii într-o lume debarasată, pe cât posibil, de interesele profitului şi ale profitorilor şi de a-i atrage în singura lume adevărată şi importantă, cea a valorilor.

Cea mai importantă proprietate a lumii poveştilor de astăzi este libertatea, limitată doar de timpul de viaţă, de a alege din mulţimea lor doar oglinzile propriului suflet, doar pe acelea capabile să ofere spaţiu de respiraţie propriei singurătăţi. Singura problemă stă în incomensurabila curgere a poveştilor născute unele din altele încât probabilitatea ca doi iubitori ale aceleiaşi poveşti să se întâlnească este mereu mai mică. Este un paradox. Cu cât sunt mai multe poveşti în scopul comuniunii, cu atât mai mult dezbinarea devine ireversibilă.

Micul prinţ a ales să călătorească în deplină libertate pe şase planete. Numai Pământul a fost vizitat la recomandarea geografului de pe planeta geografului. Aleg să călătoresc alături de el, doar pentru a afla câteva semne de întrebare, pe planetele: André Leroi-Gourhan, Grigore de Nyssa, Imhotep, Gauguin şi Brâncuşi. Este o alegere aproape întâmplătoare cu scopul de a da şansă întâmplării să identific idei. În fond arhitectul este cel mai neobosit călător în toate cele văzute şi cele nevăzute. Nu este aceasta cea mai misterioasă şi reală planetă?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video