„De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?” (3)

Creatorul şi creatul sunt fiinţe ale aceleiaşi arhitecturi a gândului. Prin urmare nu are rost să vizităm, pentru a îmblânzi, planetele lui André Leroi-Gourhan, Grigore de Nyssa, Imhotep, Gauguin şi Brâncuşi fără referinţe la aventurile lor în lume, fără a face din creator şi creat un singur trup cu suflet, o fiinţă unică.

Planeta André Leroi-Gourhan (a trăit între 1911-1986) este un poem eroic al muzeului umanităţii. Arheolog, paleontolog, paleoantropolog, antropolog, tehnolog, estetician, filozof, André a fost eroul aventurii personalizate cu funcţii de conducere în mari muzee ale lumii din Anglia, Japonia şi Franţa. Şi-a construit prin ele viziunea ansamblică despre om, comunităţi şi lume, cu repere nemijlocite. În timpul războiului mondial a îngrijit colecţiile muzeului Louvre ferite din calea nemţilor. În acelaşi timp a făcut parte din rezistenţa franceză şi a primit trei medalii pentru eroism. După război a predat la Sorbona şi College de France. A fost şi aici decorat cu medalia de aur a centrului naţional de cercetări ştiinţifice. Prin urmare e un erou al spiritului şi al faptelor, îndrăgostit, pasionat de povestea omului. A călătorit prin întregul lui spaţiu material şi spiritual de la resturile de fosile umanoide, până la memoria umanităţii structurată în biblioteci, arhive, muzee, dar şi în spaţiul virtual aflat la început de configurare, al zeului post modernist numit Google, pe care l-a proorocit.

În noosfera planetei André sunt trei teme de interes, cu tâlc, în chestiunea întrebărilor dostoievkiene. Prima este a strămoşului căutat în negura timpurilor. Răspunsurile au nevoie de imaginaţie, de creativitate în măsură mai mare decât dovezile ştiinţifice. Vorbim de epoci ale căror urme rămase până în zilele noastre sunt nu doar greu de găsit, dar şi interpretabile în multe feluri. Efortul merită făcut, la capătul lui putem şti mai multe despre fiinţa capabilă de poezie, de arhitectură şi de toate celelalte aventuri ale spiritului. Povestea începe timid, în anul 1833, când s-au găsit în peştera Egis resturile unui craniu de copil neanderthalian, completat repede, în 1840, cu un craniu de adult găsit în Gibraltar. Anul 1856 este bogat, el aduce pe masa paleoantropologilor o nouă calotă craniană din Belgia, şi celebra mandibulă din La Noulette, plus o altă mandibulă la Arcy-aux-Cure. Din nou în Belgia, în 1886, la Spy, sunt adăugate tezaurului de strămoşi elemente dintr-un craniu neanderthalian. Urmează o nouă descoperire excepţională, din afara ariei occidentale, la Jawa, în 1891, unde au fost deshumate o calotă craniană, câţiva dinţi şi un femur de pitecantrop. Între 1900 şi 1910, după mandibula de la Mauer sunt găsite schelete neanderthaline în mai multe localităţi occidentale. Urmează cireaşa de pe tort, omul de la Piltdown, din 1909, reprezentat de un craniu de om şi maxilar de cimpanzeu. A fost numit cu entuziasm Eantropul de la Piltdown întrucât era veriga de aur, mult căutată, dintre neamul maimuţelor şi neamul oamenilor. Falsul, antichizat cu talent, însoţit de un scenariu bine ticluit, a stârnit entuziasmul paleoantropologilor şi a umplut paginile revistelor de specialitate, 50 de ani întregi, până în 1959, când făcătura a fost descoperită. În sfârşit tabloul evoluţiei strămoşului se finalizează cu omul de la Broken Hill – 1921, craniul de la Sacopastore – 1939 şi, în 1954, atlantropul de la Ternifina. Ce poveste ştiinţifico-fantastică se desfăşoară între 1833 şi 1959, în numele unei idei încă neîmblânzite!

Dar André o îmblânzeşte. Demonstrează că paleoantropologii din toată lumea, orbiţi de asemănarea dintre om şi maimuţă, erau pe calea greşită întrucât luau în considerare două caracteristici nerelevante ale evoluţiei spre umanitate, respectiv creşterea progresivă a capacităţii cutiei craniene pentru a găzdui un creier din ce în ce mai mare, şi protuberanţa maxilo-facială din ce în ce mai mică culminând cu dispariţia botului. Această concluzie, spectaculoasă, revoluţionară, ne aduce o temă de meditaţie nouă: principala însuşire a fiinţei umane este verticalitatea coloanei vertebrale pe care craniul se articulează axial. Ea nu-şi mai caută hrană cu botul, ajutat de labele din faţă, ci exclusiv cu mâinile. Faţa şi gura sunt libere pentru mimică, gesturi, vorbire. De asemenea, întrucât relaţia dintre gură şi membrele din faţă nu mai funcţionează ca armă, mâinile capătă sarcini noi în producerea uneltelor, armelor, artefactelor. Această fiinţă verticală nu are predecesori identificaţi.

Numai acest strămoş este capabil să producă arhitectură în spaţiu şi în spririt. De la prima unealtă realizată conştient de Homo Sapiens şi de la idolatria începuturilor, prin intermediul spectaculoasei evoluţii tehnologice, un incredibil de mic spaţiu-timp raportat la vârsta şi mărimea atribuite universului şi planetei Pământ, prin continua personalizare a obiectelor fabricate cu inteligenţă şi comportament umane, s-a ajuns la robotizarea, mereu mai aproape de completitudine, a muncii fizice şi intelectuale. Omul eliberat de toate servituţile vieţii, intră într-o nouă eră a idolatriei determinată de spaţiul digital capabil să includă în virtualitate tot ştiutul umanităţii, cu probabilitatea luată deja în calcul de a preda creativitatea inteligenţei artificiale. Din perspectivă evoluţionistă, din rob al naturii naturale omul e pe cale să ajungă rob al naturii virtuale pe care şi-a creat-o fără să-i atribuie şi un sens. Poate că micul prinţ a intuit acest risc de vreme ce şi-a părăsit destul de repede unicul prieten de pe planeta Pământ.

Temele André sunt răspunsuri eficiente în procesul de suspendare a întrebărilor lui Gauguin. E confortabil să crezi în circumscrierea spaţiului, timpului, prin demonstraţii ştiinţifice în desfăşurarea cărora nu lipseşte, cum am văzut, imaginaţia metaforică. La fel, e confortabil să scuzăm erorile în evoluţia umanităţii. Până la urmă, ştiinţa ne spune că suntem produsul de top al dezvoltării animalelor. În această perspectivă arhitectura este îndemânarea de a configura spaţii pe linia vizuină, bârlog, cuib, începută evident cu gaură de şarpe. Nu se poate spune că sfârşitul evoluţiei arhitecturii şi urbanismului popular de astăzi nu reprezintă o formă de continuitate a acestei linii.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video