„De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?” (5)

În acest context arta e favorizată de accesibilitate şi de legătura ei originară cu sacrul. Deşi, sau tocmai de aceea, asistăm neputincioşi la moartea ei prin asfixiere, adică prin despărţirea de origini. Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi, îl învaţă vulpea pe micul prinţ, dar arta nu se mai adresează inimii, este integrată şi ea consumerismului, petrecerii timpului liber printre instalaţii şi dispozitive imaginate pentru obnubilarea întrebărilor grele. E un motiv bun pentru a reinventa trecutul.

Arta există în libertate şi oferă libertate. Înţeleasă şi neînţeleasă, ea poate fi, chiar şi numai o clipă, un răspuns palpabil la orice întrebare. Libertatea ei este asemenea zborului între planete al micului prinţ, sau a călătoriei lui pe Pământ, fără condiţionări prealabile. Prin urmare o călătorie împreună cu eroul tuturor copilăriilor în căutarea poveştilor de răspuns la întrebările de unde venim, ce suntem, încotro mergem, poate fi soluţia aureolată de poezia sfârşitului care abia începe.

Primul mare creator cu nume cunoscut, Imhotep, a trăit, a creat şi a condus, în secolele XXVIII-XXVII înainte de Hristos. În fapt nu e primul, devreme ce se cunoaşte şi numele tatălui, Knofer, de asemenea arhitect. Este emblematic faptul că a ajuns mare vizir, echivalent cu rangul de prim-ministru, al regelui Djoser. Imhotep a fost de asemenea inginer, astronom, medic, poet şi a inventat prima piramidă construită la Sakkara, simbol al nemuririi, scară de legătură a pământului cu cerul. De la început arhitectul a avut un rol atât de mare în configurarea viziunii despre lume, încât s-au întâmplat două lucruri excepţionale, a devenit cea mai puternică persoană publică din stat şi după moarte a fost aşezat în rândul zeilor. Atributele acestea originare au subzistat în chipuri din ce în ce mai diluate şi mai rare până când, în zilele noastre, au dispărut.

Ansamblul de la Sakkara este orientat cu axa orizontală pe direcţia miazănoapte-miazăzi în contrast cu verticalitatea piramidei. Compoziţia este o ilustrare a forţei date de viziunea vieţii veşnice. Imhotep vine în lume pentru a o stăpâni şi pleacă din ea pentru acelaşi lucru.

Ansamblul de la Sakkara, piramida lui Djoser, sec. XVIII î.Hr. Pe axa dintre răsărit şi asfinţit Imhotep generează, pe temeiul nemuririi, legătura pământului cu cerul

 

De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? sunt întrebări mari. Gauguin le dă un răspuns analitic şi plastic într-o mare compoziţie picturală a cărei lizibilitate depinde de iniţierea privitorului în misterul simbolurilor. Înţelesurile vin din cunoaşterea crezului artistului captivat de teozofie şi mister. Nu este limpede dacă cunoaşterea viziunii lui despre lume garantează înţelegerea simbolurilor şi nu e limpede dacă toate acestea satisfac nevoia de a primi răspunsuri satisfăcătoare. În fapt putem să ne mulţumim numai cu pictura în sine. Povestea tabloului se citeşte de la dreapta la stânga, la fel cu a pictorului plecat în căutarea copilăriei lumii şi a propriei copilării, mergând dinspre bătrâneţe spre tinereţe, dinspre moarte spre naştere.

Gauguin este aventurier de geniu. De la 1848, anul revoluţiilor europene, până la 1865 este ofiţer secund pe vase comerciale. Serviciul îl ajută să cunoască lumea cu toate diferenţele dintre civilizaţii. Începând cu 1871, când Germania îngenunchează Franţa, este funcţionar la bursă. Se căsătoreşte cu o daneză bogată, de viţă nobilă, şi are cinci copii. Din 1874 începe să picteze. Expune primul tablou în 1875. Începând cu anul 1882 se consacră, în totalitate, picturii. Părăseşte familia cu tot confortul ei burghez şi se stabileşte în insula Tahiti. În 1897 realizează compoziţia cu întrebări ruseşti, iar în 1903 moare. Grigore din Nyssa a păsit lumea pentru Dumnezeu, Gauguin pentru pictură.

Paul Gauguin, De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?, Tahiti, 1897. Între început şi sfârşit încape, în formă mistică, aceeaşi poveste a nemuririi

 

Micul prinţ trebuie să fi fost încântat de un asemenea erou pornit în căutarea copilăriei civilizaţiei, adică a înţelegerii sensibile a celor văzute şi nevăzute pe care o descoperă, în lumea neinfestată de maturitate. Aşa cum adulţii nu au fost capabili să vadă elefantul din burta şarpelui boa confundându-l cu o pălărie, tot aşa progresul societăţii pare să aibă ca finalitate pierderea dorinţei de a pune şi de a răspunde la întrebări mari.

Simbolul nemuririi închipuit de Imhotep, taina călătoriei ezoterice în lume a lui Gauguin îşi găsesc, imprevizibil, un răspuns în ansamblul brâncuşian de la Tg. Jiu. Al acelui Brâncuşi care a luat cu el o lume de simboluri pentru a-i da substanţă într-o lume de consum. Pe axa lui orizontală avem icoana timpului curgător, ciclic şi etern simbolizate prin râu, natură şi clepsidre de piatră focalizate de masa tăcerii, esenţială la toate praznicele vieţii: naştere, căsătorie, moarte, despărţire, regăsire. Poarta este limita, pragul dintre lumi simbolizat prin sărut. Trecem prin ea pentru a ajunge la biserică, loc al comuniunii cerului cu pământul. La capătul parcursului în lumea materială şi spirituală este coloana, scară nesfârşită de comuniune cu cerul.

Brâncuşi, Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” din Târgu Jiu, 1938. Axa profund spirituală pe direcţia asfinţit răsărit adună în acelaşi ansamblu, natură, sculptură, arhitectură, urbanism şi este în opoziţie cu drumul de fier care ne duce nicăieri, între miazăzi şi miazănoapte

 

Acest parcurs de la asfinţit la răsărit este tăiat între biserică şi coloană de drumul de fier de legătură între miazănoapte şi miazăzi. El capătă rosturi semnificative dacă aducem în poveste convorbirea dintre micul prinţ şi acar:

– Bună ziua, spuse micul prinţ.

– Bună ziua, spuse acarul.

– Ce faci aici? spuse micul prinţ.

– Triez călătorii, în tranşe de o mie, spuse acarul. Dirijez trenurile care îi duc când la dreapta, când la stânga.

Şi un rapid luminat tot, bubuind ca tunetul, făcu să tremure cabina acarului.

– Tare mai sunt grăbiţi, spuse micul prinţ. Ce caută?

– Nici măcar omul din locomotivă nu ştie asta, spune acarul.

Şi bubui, în sens invers, un al doilea rapid luminat tot.

– Îi urmăresc pe primii călători? întreabă micul prinţ.

– Nu urmăresc absolul nimic, spuse acarul. Dorm acolo înăuntru sau poate cască. Numai copii îşi turtesc nasul la ferestre.

– Numai copii ştiu ce caută, făcu micu prinţ. Îşi pierd timpul de dragul unei păpuşi din cârpe şi ea devine foarte importantă, iar dacă le-o iei, plâng…

– Sunt norocoşi, spuse acarul.

În loc de concluzie rămân întrebările. Ce poveste ne putem imagina din ispitirea micului prinţ de a răspunde, împreună cu mine, cu tine, cu el, nu doar la întrebările de unde vii, ce eşti, încotro mergi, cu referinţă la realitatea fizică a singurătăţii, ci mai ales la modul plural, de unde venim, ce suntem, încotro mergem cu referinţă spre tainele nedescifrate ale existenţei. Aşadar, de unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?

 

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

Publicitate și alte recomandări video