
România este o democraţie (disfuncţională) abia din 1996. Şi n-ar fi nici măcar atât dacă la mijlocul anilor ’90 n-am fi avut un consens politic cu privire la faptul că ţara trebuie să meargă spre Vest, şi ulterior spre integrarea în Uniunea Europeană. Fără Uniunea Europeană, am fi rămas ce suntem de la 1866 încoace: o ţară marginală, blocată în autoritarism. Nici acum nu suntem din cale-afară de democraţi, instinctele autoritare sunt în continuare prezente masiv şi la alegători, şi la aleşi.
1. România a pierdut al doilea război mondial.
2. România a pierdut al doilea război mondial în calitate de principal aliat al Germaniei naziste pe frontul de est.
3. Pe frontul de est, România a trimis mai multe efective militare decât toţi ceilalţi aliaţi ai Germaniei naziste la un loc.
4. Germania şi România sunt singurele state europene membre ale Axei care au administrat lagăre de concentrare şi de exterminare pe teritoriile pe care le controlau.
5. În perioada celui de-al doilea război mondial, România a ucis cel mai mare număr de evrei după Germania. La mare distanţă de Germania, desigur, dar în materie de ucis evrei suntem pe locul al doilea. Germanii şi-au asumat culpa şi între timp au devenit o democraţie super-avansată. Românii nu şi-au asumat-o niciodată, ba unii încă privesc cu mândrie acest episod.
6. De la înfiinţarea Regatului şi până în 1945, România nu a fost niciodată o democraţie. Ea n-a cunoscut decât o serie de regimuri autoritare: autoritarism concurenţial de la 1866 până la Carol al II-lea, apoi dictatură regală, dictatură legionară şi dictatură antonesciană.
În condiţiile astea, chiar dacă n-am fi fost ocupaţi de sovietici, tot n-am fi devenit o democraţie după 1945. Cel mai probabil am fi revenit fie la autoritarismul concurenţial din perioada antebelică, fie la o dictatură militară, cum s-a întâmplat în Grecia, de exemplu.
7. Regimul comunist a fost o tentativă de modernizare a României – prin eradicarea analfabetismului, prin universalizarea accesului la educaţie şi la asistenţă medicală, prin accelerarea urbanizării şi prin crearea unei infrastructuri industriale (centrată aproape exclusiv pe industria grea, în condiţiile în care regimul a evitat constant să investească în industria bunurilor de consum).
Asta explică legitimitatea socială (nu politică şi nici morală) a regimului, legitimitate care se prăbuşeşte masiv abia din anii '80.
De fapt, regimul comunist a avut în România două surse de legitimare: tentativa de modernizare şi recursul la naţionalismul interbelic, pe care propaganda oficială îl readuce în prim-plan prin reinterpretare.
8. Privită din exterior şi de la mare distanţă, tentativa de modernizare propusă de comunişti poate părea interesantă şi cel puţin parţial benefică. La urma urmei, o ţară subdezvoltată, preponderent agrară şi slab urbanizată, ajunge să devină o ţară "în curs de dezvoltare", cum se spunea atunci.
La orice parametri economici şi sociali ne-am uita, performanţele regimului comunist sunt net superioare celor ale regimurilor anterioare.
9. Perspectiva de mai sus ignoră însă un adevăr fundamental la care doar cu greu poţi avea acces dacă te-ai născut deja liber.
Sărăcia este, fără îndoială, dezumanizantă. Lipsa de acces la educaţie sau la servicii medicale este şi ea dezumanizantă. Dar există ceva mult mai profund dezumanizant decât toate astea: frica. Aşa cum ştie orice persoană abuzată, frica desfigurează mai adânc, mai intim şi mai generalizat decât orice lipsă.
Iar regimurile totalitare şi cele autoritare, indiferent că sunt de stânga sau de dreapta, sunt regimuri ale fricii: ele subzistă în primul rând prin inocularea fricii şi prin distrugerea sistematică a oricărui mecanism de protecţie împotriva fricii.
Ăsta e principalul motiv pentru care regimurile comuniste au investit masiv în industria grea, dar nu şi în industria bunurilor de consum. Consumul de bunuri poate atenua frica, şi astfel subminează stabilitatea regimurilor, lucru pe care toate regimurile comuniste l-au învăţat în timpul revoltei est-germane din 1953.
Singurul lucru viu care mai rămâne de fapt în locuitorii unei lumi totalitare sau autoritare e frica. În rest, oamenii respectivi sunt morţi. Din perspectiva asta, regimurile totalitare sunt, în realitate, nişte morgi, iar programele sociale (altfel benefice în condiţii normale) nu sunt decât exerciţii de cosmetizare a morţilor, de a pune fard şi puţină culoare pe nişte obraji cianotici.
Niciuna dintre măsurile sociale luate de un regim totalitar nu este propriu-zis socială, fiindcă nu este menită să anuleze, sau cel puţin să atenueze frica.
10. Ăsta este motivul principal pentru care drepturile şi libertăţile politice şi civile au un rol fundamental şi un statut special prin comparaţie cu celelalte drepturi şi libertăţi. Fiindcă doar ele pot genera un regim politic din care frica este absentă, deci în care oamenii sunt propriu-zis liberi.
De aceea un atac la drepturile civile şi politice este mult mai grav decât unul la adresa drepturilor sociale sau culturale, de exemplu. Viaţa în absenţa libertăţii civile şi politice nu este decât viaţă în prezenţa fricii. Iar frica este, de departe, cea mai dezumanizantă forţă care îi poate afecta pe oameni.
În regimurile libere oamenii pot trăi vieţi mizerabile şi pline de privaţiuni, dar nu trăiesc în frică. Lipsurile nu sunt totuna cu frica: ele pot genera temeri, dar nu frică. La nivel fundamental, demnitatea umană nu este afectată la fel de grav şi de profund cum o face frica. Asta e ceea ce nu-nţeleg pseudo-progresiştii care laudă măsurile sociale ale regimurilor totalitare sau autoritare: că oamenii tânjesc după o viaţă fără frică mai mult decât după una fără privaţiuni materiale, fiindcă frica e infinit mai cumplită.
11. România este o democraţie (disfuncţională) abia din 1996. Şi n-ar fi nici măcar atât dacă la mijlocul anilor ’90 n-am fi avut un consens politic cu privire la faptul că ţara trebuie să meargă spre Vest, şi ulterior spre integrarea în Uniunea Europeană.
Fără Uniunea Europeană, am fi rămas ce suntem de la 1866 încoace: o ţară marginală, blocată în autoritarism. Nici acum nu suntem din cale-afară de democraţi, instinctele autoritare sunt în continuare prezente masiv şi la alegători, şi la aleşi.
Dar fără Uniunea Europeană, efortul de a ne bloca instinctele astea, de a ne opune ciclului prin care abuzatul devine la rândul lui abuzator şi de a învăţa, oricât de greu, să fim altfel, ar fi fost aproape inexistent. Frica nu şi-ar fi pierdut locul privilegiat. S-ar fi manifestat altfel decât în perioada totalitară, dar ar fi rămas întreagă: singurul nostru companion pe care îl ştim.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
Publicitate și alte recomandări video