Caută 
1 MIN
Nu există om credincios care să nu aibă dușmani. Sau măcar pe unii care să-l judece, cârtească, bârfească șamd. Drept dovadă e avertismentul Mântuitorului: „Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26). Cu alte cuvinte, nu poți fi vorbit doar de bine decât atunci când spui lumii ceea ce vrea să audă, ceea ce e în conformitate cu patimile și răutățile în care se complac unii și alții. Când nu „deranjezi” egoul. Dacă însă pui degetul pe rană, dacă transmiți ceea ce Dumnezeu învață să îndreptăm în purtare și în gândire, atunci stârnești împotrivire.
Dar cum ar trebui să reacţionăm când suntem duşmăniţi? Ce ne învaţă Mântuitorul la acest capitol? Iată un posibil decalog.
1) Să ne ferim, atunci când e posibil, din calea celor ce vor să ne rănească sau să ne ucidă sau ne provoace la ceartă. Aşa a procedat Dumnezeu când a îndemnat pe Iosif să ia „Pruncul şi pe mama Lui„ şi să fugă în Egipt, pentru că Irod căuta să-L ucidă (v. Matei 2, 13). Sau, mai târziu, când „au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus S-a ferit şi a ieşit din templu şi, trecând prin mijlocul lor, S-a dus” (Ioan 8, 59). Sau când Sfântul Apostol Pavel, în Damasc, a coborât noaptea „peste zid, într-un coș” (cf. Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 25) pentru a scăpa de cei ce păzeau porțile cetății ca să-l omoare.
2) Să fim demni atunci când suntem atacaţi, mărturisind Adevărul în pace. „Şi zicând El acestea, unul dintre slujitorii care erau de faţă I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului? Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 22-23). A fi smerit nu înseamnă a te face preș, a accepta orice umilință. Duhul te învață când să taci și când să iei atitudine.
3) Să evităm orice fel de violenţă. Ea întotdeauna atrage violenţa, nu rezolvă nimic. „Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 51-52). Apoi Mântuitorul, „atingându-se de urechea lui, l-a vindecat” (Luca 22, 51).
4) Să încercăm să câştigăm pe cel ce ne greşeşte. Dacă însă se încăpăţânează în greşeala lui, ne putem depărta de el, pentru a nu-i da prilej să (ne) facă şi mai mult rău. „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 15-17).
5) Să căutăm să privim cu milă chiar şi în inima unui persecutor, bine ştiind că numai un suflet chinuit poate să comită fapte criminale. „Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 4-5).
6) Să nu renunţăm la nimeni, nici măcar la cei care ne trădează şi ne vând. Domnul a aşteptat pocăinţa lui Iuda Iscarioteanul până în ultima clipă, adică până când el s-a spânzurat, renunţând, din mândrie, la darul vieţii. S-a căit, dar nu s-a pocăit. Chiar şi în momentul în care Iuda L-a sărutat pentru a semnala celor veniţi cu el pe cine să aresteze, Mântuitorul i se adresează cu apelativul „prietene” (v. Matei 26, 49-50).
7) Să respectăm celuilalt libertatea de a nu ne primi în viaţa lui. După ce Hristos a eliberat de sub stăpânirea duhurilor necurate pe cei doi demonizaţi din ţinutul gadarenilor, „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34). Iar El a plecat de acolo, nu s-a împotrivit lor.
8) Să evităm capcanele celor vicleni, care ne vor răul, deşi pe faţă se arată binevoitori. Ei caută să manipuleze în interesul lor chiar şi lucrarea lui Dumnezeu. Este cazul regelui Irod pe care Domnul îl numeşte „vulpe” (v Luca 13, 31-32) şi care, atunci când Mântuitorul a fost arestat, „s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască pentru că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic” (Luca 23, 8-9).
9) Să conştientizăm că, uneori, prietenii cu cele mai bune intenţii ne pot fi, de fapt, cei mai mari duşmani. „Şi, luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Marcu 8, 32-33).
10) Să iertăm mereu şi pe oricine, indiferent de răul pe care-l pătimim. Este, de fapt, cea mai mare poruncă, întărită de Mântuitorul chiar pe Cruce, prin cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). A ierta înseamnă a ne elibera de orice legătură a urii şi a resentimentului. Pe noi ne ajutăm, în primul rând, atunci când iertăm pe cineva.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
