Decesul studiului limbii latine în învățământul românesc

Având ca fundal vacarmul cacofonic al sărbătoririi Centenarului, cu hore unanime, cu mici la grătar, spornice parade militare, referendum și tămâie, cu baloane tricolore înălțate spre cerul patriei, cu sărbători ale iei „naționaleˮ și cu patriotice manele din seria „noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâniˮ etc., etc, dar, în fond, în marasmul dezinteresului general, moartea limbii latine ca obiect de studiu în școli și universități pare să treacă neobservată sau socotită un fel de „tichie de mărgăritarˮ. Pentru „a marca“ acest eveniment istoric, socotisem potrivit să retipăresc un articol pe care l-am scris în urmă cu un deceniu, articol al cărui conținut își păstrează actualitatea. Între timp, niște controversate măsuri manageriale prin universități, justificate în sine din rațiuni strict economice, dar inacceptabile în orizontul peren al supraviețuirii limbilor clasice ca fundament al culturii și al identități naționale, par să fi trezit reacții de autoapărare în rândurilor unor intelectuali conștienți de caracterul ireparabil al măsurilor dezastruoase întreprinse. Între luările de poziție ale unor „ultimi mohicaniˮ, care s-au pronunțat în această materie, remarc analiza vechiului meu prieten și comiliton Alexander Baumgarten, profesorul clujean, pe Contributors.ro.

Alexander este un spirit irenic și constructiv, dispus întotdeauna să „mai lase de la elˮ pentru ca interesul colectiv sau cel public să câștige. De data aceasta analiza sa este neobișnuit de aspră și precisă. Dintre numeroasele formulări percutante și memorabile rețin câteva, expresive prin sine: „chiverniseală provincialăˮ, „slaba noastră simțire identitarăˮ, „lupta recentă a ministeriaților contra marilor universități din România, porniți să slăbească energia urcării în clasamentele internaționale ale acestoraˮ, „lipsa de apetit în construcția unui stat de dreptˮ, „cantonarea României, din punctul de vedere al educației, într-o etapă de imposibilitate de depășire a unui mimetism strâmb și autocontradictoriu a tot ce se petrece în universitățile din fluxul principal al cunoașterii internaționaleˮ, „imposibilitatea generațiilor următoare de intelectuali absolvenți ai universităților care au prigonit limbile clasice de a avea acces la sursele comune culturii din care se revendicăˮ.

Ca să nu mai lungesc vorba și fără să-mi fac iluzii că vor fi luate măcar în discuție de către decidenți, îmi fac datoria și propun niște măsuri instituționale concrete, care, o dată întreprinse, ar împăca și capra, și varza, adică ar concilia necesitatea absolută, de ne-negociat, a supraviețuirii studiilor clasice cel puțin în cele 3-4 universități mari ale țării, pe de o parte, cu rigorile economice ale finanțării publice a învățământului superior, pe de altă parte. La Universitatea din Iași, de exemplu, politica nepăsătoare, inconștientă și păguboasă a lui „après moi, le délugeˮ, practicată de ultimii responsabili direcţi (şefi şi membri ai catedrei de specialitate), a sfidat cu cinism bunăvoinţa colegilor din facultate şi a factorilor de decizie (decanat, senat, rectorat), dispuși cu toții la sacrificii colective, pentru sprijinirea „disciplinelor orhideeˮ, precum secția de studii clasice (latină și greacă). Și acest fapt, aparent minor, al dezinteresului clasiciștilor, a contribuit, alături de „politicileˮ oarbe și antinaționale ale succesivilor miniștri ai învățământului, la dezastrul actual. Da, la Universitatea din Iași, studiul limbilor și culturilor clasice, greacă și latină, este amenințat cu dispariția! Dar întrebările esențiale, pe care nu prea îndrăznește nimeni să le pună explicit sunt următoarele: Care sunt personalitățile de marcă, de suprafață științifică și vizibilitate internațională, care reprezintă astăzi (ș de bune decenii!) clasicismul ieșean? Care sunt realizările de excepție, personale sau colective, ale reprezentanților concreți ai catedrei de specialitate? Unde sunt performanțele pe care le reclamă statutul însuși ale unei cariere universitare? Manuale de limbi clasice adaptate spiritului vremii? Dicționare, tratate, serii coerente, ediții sau de traduceri din marii autori ai literaturilor clasice, greacă și latină? Unde sunt toate acestea? Sau măcar câteva articole serioase și consistente publicate în reviste de prestigiu? Unele investiții private „generoaseˮ în mobilier și decorațiuni (nici măcar un set de „uzualeˮ utile, dicționare, tratate, colecții de publicații!) sunt praf în ochii profanilor, jignitoare în fond, precum „ajutoareleˮ din anii ʼ90, iar rezultatul intră în sfera „cabinetelor metodiceˮ de prin liceele de odinioară, prinse în hora „întrecerii socialisteˮ sau a Cântării României, prin care își justificau nulitatea fel de fel de oportuniști, inspectori, directori, șefi de catedre sau simpli executanți. Ce li se oferă celor câțiva tineri dispuși în fiecare an să riște o carieră în sfera studiilor clasice? Mai nimic, cursuri și seminarii de nivel necesarmente scăzut, căci cine poate fi, fără riscul derizoriului, specialist în de toate, fonetică istorică latină, lexicologie latină, gramatică latină, cultură și civilizație latină, literatură latină, dar și… metodica predării limbii latine? Ca să nu mai vorbim de disciplinele paralele focalizate spre limba greacă!

Fantomatica catedră de clasice funcționează actualmente într-un anonimat deplin, în cadrul departamentului de limbi străine, alături de engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă și rusă, și este formată din doar trei membri titulari (un conferențiar, un lector și un asistent). Aceștia trei, împreună cu alți câțiva colaboratori externi, în regim de „plată cu oraˮ, trebuie să acopere disciplinele diverse și numeroase ale unei secții cu două specializări, latină și greacă. Nu trebuie să fii specialist ca să îți dai seama de nefirescul situației. Cum pot oare câteva persoane, oricât de harnice, devotate și bine pregătite ar fi, să acopere multe discipline diverse corespunzătoare curriculum-ului filologic tradițional: două lingvistici, latină și greacă (fonetică, lexicologie, morfologie, sintaxă) și două literaturi (cele mai importante din istoria literaturii universale!). Ca să nu mai vorbim despre necesarele și indispensabilele seminarii și cursuri practice de învățare și adâncire a celor două limbi. În plus, într-o manieră, nu ezit să o denumesc iresponsabilă, a mai funcționat și un masterat de latină/greacă; cu discipline de înaltă specializare, toate acoperite de aceleași puține persoane. Așadar, organizarea a trei ani de studii plus doi ani de masterat a generat o cantitate enormă de ore didactice, oferite câtorva studenți, trei-patru, cel mult, pentru fiecare an. Toată această enormă cantitate de activități, cuantificată în ore convenționale, a fost copios finanțată ani la rând, pe baza generosului principiu, pe care și subsemnatul l-a susținut cu tărie, inclusiv în senat și în fața factorilor de decizie, că „o universitate onorabilă nu poate exista fără studiul limbilor clasiceˮ. Foarte lucrativ, se pare, pentru protagoniști, mecanismul a funcționat fără să producă, departe de prestigiul simbolic scontat, nici măcar câțiva profesori secundari de limbi clasice, care, oricum, nu ar fi avut unde să predea prin liceele patriei actuale!

Ce ar fi de făcut? Sugerez renunțarea la mentalitatea rentier-parohială a „clasiciștilorˮ actuali și responsabilizarea lor totală. Acest deziderat ar putea fi stimulat prin măsuri organizatorice înțelepte, sugerate de tradiție și de bunele practici internaționale. Ineficienta „secție de latină/ greacăˮ ar putea fi desființată (treptat, desigur, pentru a-i proteja pe actualii studenți), iar în locul ei s-ar putea crea un departament distinct, fie în cadrul facultății de litere, fie ca departament interdisciplinar autonom în cadrul universității. Actualii angajați ar fi cuprinși, desigur, potrivit legii, în noua structură organizatorică. Denumită „departament de limbi clasiceˮ, noua entitate ar putea oferi un pachet compact, rațional conceput, tuturor studenților Universității, nu doar celor de la Litere. Putând fi considerate fie „specialitate principalăˮ, fie „specialitate secundarăˮ, studiile clasice s-ar putea cupla cu orice altă disciplină din Universitate, de la orice altă facultate, prioritar cu acele discipline pentru care cunoașterea limbilor clasice este binevenită sau chiar necesară: filologia, filosofia, dreptul și teologia. Sunt absolut sigur că numărul studenților interesați de asemenea duble specializări ar fi surprinzător de mare, realizându-se astfel, pe cale „naturalăˮ numărul de studenți ceruți pentru formații de studiu viabile, potrivit legii. Calitatea ofertei didactice și a procesului de predare-învățare ar crește spectaculos, risipa de resurse s-ar stopa. În ipoteza că planul propus de mine este viabil, se ridică două întrebări grave. Prima întrebare: Ce anume sau cine anume s-a opus și se opune unei asemenea reforme punctuale? A doua întrebare: Cine ar urma să pună în practică acest „miracolˮ. Răspunsul la prima întrebare: se opune cunoscuta inerție a mecanismelor învechite și se opun de asemenea cei care ar urma să își piardă privilegiile. Răspunsul la a doua întrebare îl aflăm în buna tradiție a universității humboldtiene: concurs internațional pentru ocuparea postului de profesor/șef de departament. Pe baza unei experiențe atestate în domeniu și a unui proiect managerial adecvat situației, sprijinit de conducerea universității și corect remunerat, acesta va ști ce va avea de făcut.

***

Am avut norocul să urmez un liceu umanist şi să absolv, în urmă cu patruzeci de ani, secţia de limbi clasice a unei universităţi româneşti, cea din Iași. De aceea, mă simt şi mă consider un cetăţean corect educat şi instruit, perfect capabil să înţeleg resorturile europenităţii şi, deopotrivă, ale românităţii mele.

Exerciţiul, timpuriu şi continuu, al învăţării limbilor europene clasice, greaca şi latina, m-a condus la conturarea unui tipar de gândire, a unei scări de valori şi a unui orizont conceptual specific, pe care le socotesc superioare intelectualmente celor rezultate din alte mecanisme educaţionale. De aceea deplâng şi resimt ca pe o pierdere personală declinul accentuat, poate chiar falimentul definitiv al învăţământului clasic în România. Ştiu că acest declin este mondial şi că are cauze multiple, unele obiective, dar mai ştiu şi că în multe părţi ale lumii civilizate (SUA, Anglia, Olanda, Austria, Germania, Polonia), contramăsurile instituţionale de protecţie a limbilor clasice sunt mult mai viguroase şi mai consistente. Dar nu despre cauzele acestui declin şi despre eventuale „contramăsuri” doresc să vorbesc acum, ci despre „vinile” noastre proprii, ale celor „de meserie”. Căci nu trebuie să ne facem iluzii în privinţa unei reacţii oarecare din partea oficialităţilor de la orice nivel ar fi ele! La acest palier, cel al „politicilor educaţionale”, bătălia este de mult pierdută.

Sunt de părere că statutul jalnic al studiilor clasice pune în evidenţă dimensiunea şi tipologia imposturii academice din România actuală. În liceu, în universitate, în academie sau în biserică, acolo unde studiile clasice ar trebui protejate şi cultivate, peste tot constaţi acelaşi dezastru, adică dezinteres, populism, superficialitate, „vânare de vânt”! Membrii generaţiilor care mai purtau încă pecetea formării liceale interbelice, în care limbile clasice ocupau un loc central, care-şi formaseră gândirea prin lectura analitică a textelor lui Cicero, Tacitus, Titus Livius, Plutarh sau Tucidide, au ieşit de mult din sfera decizională. Au rămas să decidă „pedagogii” şi „didacticienii” de profesie, preocupaţi de decenii bune de „implementarea” în licee şi universităţi a tot felul de programe de „educaţie pentru viaţă şi pentru piaţa muncii”, în care tot felul de pedagogii generale şi speciale, psihopedagogii şi didactici, mai recent şi „abilităţile informatice”, îşi iau partea leului, pentru studiul limbilor clasice nemairămânând timp! Imensă reţea de interese cu noduri în guverne, parlamente, universităţi şi inspectorate şcolare, lobby-ul pedagogilor „de profesie” este atotputernic, pe când cel al clasiciştilor… nu există!

Nu au fost eliminate în ultimii ani, pe nesimţite sau cu nesimţire criminală, din programele de studiu ale studenţilor şi masteranzilor de la facultăţile de filologie orele de latină, pentru a lăsa loc „orelor” noastre şi alor noştri? Adică materiilor „interdisciplinare” fictive, găunoase şi fără perspectivă, propuse însă de componenţii găştilor care ne aleg şefi de catedre, prodecani sau decani, o dată la patru ani? În fond, de ce ar ajunge până la urmă studenţii noştri să ştie mai multă latină decât ştim noi, filologi, filozofi, teologi, istorici, arheologi şi ce-om mai fi noi, specialişti de doi bani, cu doctorate măsluite şi cu avansări aranjate pe „autostrăzile” marilor filiere naţionale sau pe „cărările” micilor mafii locale? Cum ar arăta studiul intens sau măcar cultivarea formală a limbilor clasice la universităţi recente, de două parale, la care şefii de catedră, decanii şi prodecanii, rectorii şi prorectorii n-au apucat să se facă cunoscuţi ei înşişi dincolo de bornele „municipiului” natal, dar îşi întocmesc pe site curricula bombastice?

Nu predau la facultăţile de filozofie, de decenii, istoria filozofiei antice şi medievale „profesori” care nu cunosc gramatica elementară a limbilor latină şi greacă? Ce mai poţi să spui când citeşti cu stupoare în curriculum-ul unui „profesor” recent declaraţia că ar stăpâni „pentru nevoile cercetării” latina şi greaca, deşi ştii bine, fiindcă ţi-a fost elev, că n-are habar nici măcar de conjugarea verbelor regulate din cele două limbi clasice?

Nu vezi la tot pasul „persoane publice” împăunându-se ridicol cu citate clasice trunchiate sau scâlciate, în căutarea disperată a unei legitimări a vidului şi imposturii?

Dar Academia Română? A auzit cineva de vreo cât de mică iniţiativă, de un cât de vag gest de îngrijorare în ultimele decenii faţă de declinul studiilor clasice în România? În fond, în această Academie Română, născută cu peste 150 de ani în urmă sub autoritatea latiniştilor ardeleni T. Cipariu şi A.T. Laurian, mai există vreun membru clasicist de formaţie? Într-o Academie gerontocratică, organizatoare de sesiuni festive în care se reîncălzesc cu entuziasm octogenar vechile teme ale etnocentrismului îngust, sau se reiterează bilanțuri răsuflate despre realizări inexistente ale „științei româneștiˮ, în sesiuni solemne, în care mai mult de jumătate din domnii academicieni odihnesc cu nevinovăţie pe braţele lui Morfeu, cui să îi vină ideea, cine să aibă energia necesară, cunoaşterea tradiţiei şi experienţa internaţională, ca să propună şi să impună crearea unui Institut al Latinităţii, focalizat către studierea şi cultivarea originilor latine ale culturii româneşti? Sau măcar înființarea unor departamente de studii clasice în institutele de cercetare existente? Până la urmă, cu tot respectul, câţi dintre membrii actuali ai Academiei Române înţeleg ceva din gramatica latină, ca să nu mai vorbim de subtilităţile stilului clasic? Mai este atunci de mirare că o mare parte a establishment-ului universitar-academic actual cultivă o cultură „naţională” etnocentrică şi precară, fără rădăcini şi fără orizont… Cine să le mai spună „în lături” impostorilor tracomani din ce în ce mai agresivi şi mai „credibili” pentru publicul larg înrobit televiziunii?

Să mai vorbim de cele patru sau cinci catedre de specialitate din câteva mari universităţi ale ţării? Cât de vizibile sunt acestea, cu membrii lor timoraţi şi prinşi în mecanismul degradant al supravieţuirii academice, la „mila” unor senate mai mult sau mai puţin binevoitoare, dominate de o gândire mercantilă („Nu aveţi studenţi!”)?

Societatea de Studii Clasice din România mai există ea oare? Care îi este activitatea? Cine o conduce? Revista editată de ea, prestigioasă cândva, Studii clasice, mai apare? Unde se difuzează?

Paseiştilor ca mine le mai rămâne doar regretul nostalgic după un tip de spaţiu public în care citatul clasic să nu mai fie scâlciat la tot pasul. Nu afirma cu morgă, în urmă cu câteva luni, la radio, un ilustru „filozof” contemporan că Dura lex sed… dura…, sub încuviinţarea slugarnică a moderatorului preocupat să îi servească mereu mingi potrivite la fileu „d-lui profesor”? Nu cita oare, cu aplomb și suficiență, un celebru romancier contemporan, într‑un interviu cu maximă audiență, cunoscutul pasaj dintr‑o odă a lui Horațiu (Non omnis moriar multaque pars mei/ Vitabit Libitinam), traducând verbul vitabit prin va trăi, în loc de va evita? Nu citeşti, vai, atât de frecvent, în prefeţe la cărţi academice, publicate la fel de fel de edituri mai mult sau mai puţin universitare, (auto)prezentări neruşinat-elogioase în care se arată că autorul respectiv tocmai şi-a susţinut teza de doctorat cu distincţia magna cum laudae? Nu auzi mereu la intonarea imnului academic „Gaudeamus” încheierea triumfală semper sint in flores? Chiar dintre cititorii de bună credinţă ai acestor rânduri, câţi sunt cei care nu pot sesiza unde se află greşeala de gramatică latinească din banalele exemple de mai sus?

Acestea fiind datele, nu văd cum vom putea evita ineluctabila decizie falacioasă: Ce nu înţelegem ne irită. Ce ne irită este inutil. Latina ne irită. Latina este, deci, inutilă. Ergo: latina trebuie să dispară.

Post scriptum

Sunt dator să constat că aberantele propuneri din proiectul de lege a învățământului a declanșat un val de indignare și de protest în sferele intelectualității umaniste, cu precădere. În special recenta luare de poziție a profesorului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, pare să trezească spiritele din resemnare. Se mai remarcă în același sens memoriul trimis ministrului învățământului de Societatea de Studii Clasice din România, declarația de protest a Catedrei de Limbi Clasice a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, zecile de mesaje de protest ale unor profesori din toată țara.

 

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultatății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video