Democrația și dușmanii ei

Pentru a evita despotismul, vechii greci au inventat democrația. Cu alte cuvinte, își imaginau că, transferând puterea din mâinile unei singure persoane în cele ale mulțimii, vor evita pericolul utilizării ei arbitrare, abuzive, considerând că poporul nu ar putea fi atât de orbit, de stupid, încât să o folosească împotriva propriilor interese. Astfel, ei au înfăptuit, indubitabil, prima revoluție politică din istoria umanității, deoarece, niciodată până atunci, cu aproximativ două milenii și jumătate în urmă, lumea nu încercase o asemenea metodă de administrare a treburilor obștești. Însă procesul și condamnarea lui Socrate, pedepsit pentru „vina” de a nu recunoaște zeii oficiali și de a fi recurs cu încăpățânare la gândirea critică, au atras atenția asupra slăbiciunilor majore specifice noului sistem de guvernare a cetății. Așadar, prin decizie majoritară, cu o diferență de doar trei voturi, cel mai respectabil cetățean al Atenei avea să fie trimis la moarte pentru faptul de a fi respins conformismul intelectual, gândirea comodă, mediocritatea autosuficientă. Totuși, nimic nu a scos în evidență mai bine infirmitățile morale ale democrației, păcatul ei originar, decât târguielile din curtea lui Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea. Una dintre tradițiile evreiești consta în iertarea pascală, ceea ce făcea ca un condamnat la moarte să se bucure de clemență din partea puternicilor zilei, posesori ai privilegiului de a grația. Deși soția îi sufla în urechi să cruțe viața Nazarineanului, Pilat, simbolul pragmatismului fără scrupule și al indiferenței cinice, a decis să se spele ostentativ pe mâini, la propriu și la figurat, ascultând vocea preoților și a poporului, salvându-l pe Baraba și condamnându-l definitiv pe cel zămislit de Dumnezeu să mântuie lumea, nu înainte de a avertiza mulțimea că ea însăși poartă vina pentru răstignirea lui Hristos. „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”, a răspuns orbit norodul, condamnat moral pe vecie, pentru propria nesăbuință, incapabil să vadă cu ochii minții diferența între un rebel oarecare și salvatorul umanității. Deși preferabilă oricând tiraniei, democrația poartă de la începuturile ei stigmatul șubrezeniei etice, al cecității populare, al superiorității aparente a numărului, al deciziei la cald, nechibzuite, al judecății sumare, al acțiunii pripite și nestăvilite, uneori, furibunde, așa cum avea să ne arate, mult mai târziu, E. Canetti în Masele și puterea.

Tirania majorității a reprezentat o temă recurentă de reflecție profundă pentru prietenii sinceri ai libertății. Acesta a fost doar unul dintre motivele pentru care, de-a lungul istoriei, mințile luminate au încercat să conserve puterea, limitându-i simultan sfera de acțiune sau potențialul distructiv. Astfel, Montesquieu a sesizat că simplul transfer al acesteia din mâinile unei singure persoane (tiranie) în cele ale poporului (democrație) nu rezolvă problema abuzului, a sclaviei, a eliminării libertății, deoarece norodul însuși o poate folosi arbitrar. Practic, el a sesizat că pericolul rezidă nu în puterea însăși, necesară pentru a administra afacerile publice, ci în concentrarea ei, inclusiv atunci când utilizatorul ei legitim devine mulțimea. În consecință, a propus spargerea autorității în bucăți distincte și exercitarea lor prin intermediul unor entități diferite, care se contrabalansează, se controlează reciproc, evitând excesele. Propunând principiul separației puterilor, autorul Scrisorilor persane demonstra efectiv, la fel ca Popper, mult mai târziu, că problema esențială a organizării politice nu constă în descoperirea celui îndreptățit să exercite puterea – un rege luminat, după modelul platonician, sau demos-ul –, ci în gestionarea ei prudentă, pentru a evita încălcarea drepturilor individuale imprescriptibile. Evident, nu există despot luminat, unul capabil să guverneze cu puteri nelimitate și, mai ales, vreme îndelungată, fără să cadă în păcatul de a se lăsa corupt de aburii înmiresmați și înșelători ai autorității absolute, deoarece, spune Guizot, orice putere conține în ea însăși un viciu ce predispune la utilizare arbitrară. Nu există în științele politice o axiomă mai cunoscută decât cea formulată cu limpezime de lordul Acton, conform căreia „puterea corupe, puterea absolută corupe absolut”. Exercitarea puterii nezăgăzuite constituie cel mai mare pericol la adresa libertății individuale; or, schimbarea posesorului sau a suveranului – a regelui, domnitorului, voievodului, împăratului, președintelui etc. cu poporul – nu rezolvă problema esențială a organizării politice. Atunci când a scris Despre guvernământul reprezentativ, J.St. Mill se afla sub puternica influență a evenimentelor ocazionate de revoluțiile de la 1848, care, sub presiunea Revoluției franceze (1789), vânturau prin Europa iluziile democrației populare, ce propovăduiau, în principiu, exercitarea suveranității fără filtre și supape de siguranță. De aceea, scepticismul lui, manifestat în multe feluri, spre exemplu, cu referire la coalizarea „intereselor sinistre”, trebuie văzut ca fiind unul cât se poate de îndreptățit.

Totuși, în pofida tuturor slăbiciunilor ei, prezentate succint în acest spațiu foarte limitat, nu există un sistem de guvernare superior democrației. După cum bine spunea F. Guizot, principalul ei rol constă în scoaterea la suprafață a eminenței, deoarece aceasta nu constituie un atribut exclusiv al celor cu sânge albastru, ci se găsește răspândit, chiar dacă nu în aceeași măsură, în rândurile norodului. De altfel, aceasta ar fi adevărata ei calitate, modalitatea prin care ea creează valoare adăugată, punând în slujba celorlalți, prin alegerea în funcții de reprezentare, calități, virtuți dispersate în mai multe cotloane ale societății. În plus, democrația permite luminarea parțială a corpului social, evadarea lui din peșteră, ca să folosim exemplul metaforic din Republica lui Platon, prin posibilitatea implicării cetățenilor în treburile obștești. Participarea presupune informare, învățare, dezbatere, ieșirea parțială din ignoranță. Așadar, ea nu se rezumă la simpla reproducere a corpului social, după cum își imagina Tocqueville, cu un pesimism excesiv, deci, nejustificat, ci îl produce prin propria acțiune, ameliorându-l, reparându-l, tămăduindu-l parțial, conferindu-i un dram de eminență, prin așezarea în frunte a celor inteligenți, precauți, bine intenționați și dornici să se pună în slujba semenilor. Condiția esențială a selectării eminenților și a punerii lor în slujba binelui comun, singurul mijloc prin care poate fi ameliorată, pe termen lung, valoarea medie a corpului social, depinde de calitatea filtrelor folosite de sistemul democratic, cu ajutorul cărora este ținut sub control fenomenul îngrijorător semnalat de Hayek în Drumul către servitute, atunci când scria capitolul „De ce ajung în frunte cei mai răi”. Fără filtre adecvate, democrația scoate la suprafață diferitele capete ale monstrului social, reprezentate, în fapt, de slăbiciunile insuficient înfrânate ale naturii umane, semnalate de-a lungul timpului de nenumărați filosofi, de la pesimiști incurabili, precum Hobbes, până la optimiști cu prudență, precum B. Constant. Or, aceste slăbiciuni sunt setea neostoită de putere, gândirea superstițioasă, comoditatea intelectuală, ignoranța neasumată, dar împăunată, fudulă, egoismul nemăsurat, spiritul parohial, incapacitatea de a recunoaște și accepta excelența, refuzul ierarhiilor naturale, veșnica neîncredere în celălalt, tendința de a căuta întotdeauna țapul ispășitor în altă parte, intoleranța, bigotismul, fariseismul și, mai ales, încrederea nezdruncinată că numărul, cantitatea sau volumul pot fi substituenți ireproșabili ai calității, eminenței, elitei. Nimic nu dăunează mai mult democrației decât credința că putem stabili adevărul prin vot majoritar, că putem preface hidoșenia în frumos prin ridicarea mâinilor, deci, prin înlocuirea democratică sau chiar plebiscitară a criteriilor estetice, că ne putem recâștiga ingenuitatea sau virginitatea originară printr-un soi de himenoplastie morală, în piața publică. Nimic nu dăunează mai mult democrației decât convingerea ineradicabilă că putem fi inclusiv proști, dacă suntem suficient de mulți.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video