DESIGUR

Desigur, atunci când rușii își pun în cap să distrugă democrațiile din România și Republica Moldova, orice om rațional înțelege că scrutinele din acest an, din cele două țări – prezidențialele din România și parlamentarele de la Chișinău – sunt nu doar cu o miză enormă, dar și foarte dificile. De ce? Pentru că Rusia lui Putin are timp, bani, rețele, mass-media, trolli, oligarhi și tot ce mai trebuie pentru a încerca să submineze democrația acolo unde are nevoie.

Fizica ne-a învățat faptul că nimic nu se pierde, ci totul se transformă. Așa că, desigur, în România, dispariția lui Călin Georgescu de pe viitorul buletin de vot a însemnat apariția altor păpuși în loc. Una dintre ele: „Dottore” Victor Viorel Ponta. Fost premier, plagiator dovedit și autoproclamat „Tony Blair de Dâmbovița”, Dr. Ponta s-a remarcat printr-o relație cordială cu regimul de la Beijing și printr-o deschidere pragmatică spre Moscova, sub masca „diplomației economice”. În perioada sa de glorie, Dr. Ponta – într-o pură logică balcanică de troc politic – s-a lipit strategic de oligarhul moldovean Vlad Plahotniuc. Împreună cu Liviu Dragnea, au format pentru o vreme un trio al puterii, fiecare având ceva de câștigat. Totul a mers ceas pentru ei până în mai 2019, când Dragnea a ajuns la pușcăriuță iar, o lună mai târziu, Plahotniuc a luat-o la fugă din Moldova după ce a pierdut controlul în urma unei crize politice de proporții.

Nimic nu se pierde, totul se transformă

În Republica Moldova, Plahotniuc a dispărut fizic, dar s-a reîncarnat în alte proiecte „proeuropene”. Rând pe rând, de la fostul său ministru de externe, Tudor Ulianovschi, până la Marian Lupu, ultimul său țucalgiu, toți foștii săi valeți s-au reinventat astăzi subit în „proeuropeni” care vor să rupă voturi de la PAS. Cine a uitat cine este Marian Lupu, merită o reîmprospătare: politician narcisist, iubitor de selfie-uri în baie cu care să-și umfle – ca pe-un balon de bâlci – egoul fragil, vechi aparatcik al sistemului comunist de peste Prut, cunoscut pentru declarațiile sale antiromânești și pentru devotamentul umil rând pe rând față de Voronin și Plahotniuc. În vremurile sale de glorie, Marian Ilici Lupu (apropo, acesta este numele său complet) era văzut de mulți drept un simbol al servilismului politic de la Chișinău – fidel până la exagerare față de Plahotniuc și mereu gata să susțină fără crâcnire orice linie trasată de acesta. Un personaj fabricat de laboratoarele oligarhice, care la un moment dat se visa chiar președinte al Republicii Moldova, Lupu s-a remarcat printr-o combinație letală de suficiență, agresivitate de partid și docilitate absolută față de ordinele venite din vârful piramidei oligarhice. Recenta sa reapariție pe scena politică de peste Prut, alături de controversatul Eugen Nichiforciuc (descris de presa de la Chișinău drept unul dintre cei care duceau la execuție schemele lui Plahotniuc) nu este o surpriză – este doar o recidivă. Omul care declara că „nu este corect să spunem că vorbim limba română” (într-un interviu din 2010 el a zicea: „Din punct de vedere științific, vorbesc limba română, din punct de vedere politic – limba moldovenească.” . Ulterior, în 2012, și-a schimbat poziția, declarând: „M-am răzgândit. Științific, nu mai este limba română, cum spuneam anterior, ci limba moldovenească.”), Marian Lupu este acel personaj care se afișa, cândva, drept un „european convins”, doar pentru a bloca reformele, revenind astăzi exact când e nevoie de el: ca să rupă, să încurce, să oprească mersul înainte. Ca orice disc de frână autentic.

Și, desigur, pentru că doar cei naivi mai cred în coincidențe, omul de încredere al lui Plahotniuc, Marian Lupu, îl sprijină la prezidențialele din România pe un alt cerșetor de validare de la același oligarh, Dr. Victor Viorel Ponta.

Însă, în această zonă a noastră mai există – din păcate – și o altă paralelă, aproape poetică, de data aceasta între USR și PAS, de care rușii și sateliții lor – la cât de pragmatic joacă – nu vor scăpa ocazia să profite. Nu este vorba despre ceva laudativ, ci mai degrabă despre o intransigență care uneori frizează absurdul. Au existat suficiente situații, atât la București, cât și la Chișinău, când orice sugestie sau critică – oricât de bine intenționate ar fi fost – au fost tratate de unii reprezentanți mai radicali ai celor două partide drept un atac personal, un fel de „dai în mine, dai în fabrici și uzine”. Diferența notabilă dintre USR și PAS ține de felul în care gestionează crizele. Dacă USR, în momentul în care lucrurile s-au complicat, și-a luat mingea și a plecat de la guvernare, în Republica Moldova, presa scrie că unii membri PAS încearcă să combine realismul cu interesul propriu. Se vorbește chiar despre o posibilă viitoare alianță de guvernare cu primarul prorus Ion Ceban, sub pretextul „stabilității postelectorale” – o mișcare care ar duce, inevitabil, la marginalizarea celorlalte partide proeuropene, mai ales a celor care au avut curajul să-i critice.

Desigur, și încăpățânarea Elenei Lasconi de a candida, „chiar dacă ar veni și Trump”, risipind astfel voturile în favoarea lui Simion sau Dr. Ponta, seamănă perfect cu atitudinea unora din PAS de a refuza orice dialog cu alți proeuropeni din Republica Moldova, împreună cu care ar putea bloca revenirea oamenilor rușilor și ai lui Plahotniuc în Parlament. Dar cine are răbdare să vadă pericolul real, când orgoliul e mai mare decât grija pentru viitorul României ori Republicii Moldova?

Desigur, paralelele de mai sus se vor întâlni, mai devreme sau mai târziu, într-un punct comun – grija rușilor pentru democrațiile noastre. O grijă sufocantă, care se manifestă sub masca „pluralismului”, sub forma „proeuropenilor” de salon care vor doar să fragmenteze votul, sub forma unor candidați de buzunar care apar fix la timp pentru a servi interesele Moscovei. Desigur, nimic nu e nou. Doar marionetele se schimbă. Mâna care le ține, nu.

Publicitate și alte recomandări video