Despre agramatismul lui Brâncuși

luni, 10 iunie 2024, 03:02
1 MIN
 Despre agramatismul lui Brâncuși

Brâncuși și-a însușit însă gramatica formelor, privind stâlpii, streșinile și porțile țărănești sculptate de meșterii gorjeni cu atâta măiestrie. Gramatica aceasta a purtat-o cu el peste tot în lume. Urmărindu-i cu atenție parcursul biografic, nu-ți trebuie prea multă glagore ca să înțelegi că Brâncuși nu era nici pe departe semianalfabet sau semidoct. Nu, el și-a însușit pe parcursul vieții acele lecții de care avea nevoie.

Atât dintr-o postare a lui Bogdan Crețu, urmată de alta a poetei Mariana Codruț, am aflat cu uimire că Brâncuși a fost semianalfabet (termenul nu-mi aparține). „Deși era taciturn – scrie Bogdan Crețu – i s-au atribuit o mulțime de vorbe de duh.” A fi taciturn nu înseamnă că nu ai sclipiri de ironie. Oamenii taciturni sunt taciturni doar la suprafață. În interiorul lor sunt cât se poate de comunicativi. Probabil că așa a fost și Brâncuși.

Bazându-se pe ediția publicată de Doina Lemny consacrată reconstituirii aforismelor și însemnărilor lui Constantin Brâncuși, conform manuscriselor originale rămase în arhivă, criticul Bogdan Crețu spune: „Scria agramat (e vorba de Brâncuși), și-n română, și-n franceză, și, nu știu de ce, asta mi-l face și mai drag.” În unele pasaje scria precum coana Chirița, adaugă Bogdan: „Par moment, je me crois un Dieu et je suis qu’un âne qui rage; sau: Fireai dor blestemat/ În ce loc mai mânat/ Dece acas nu mai lăsat?

Desigur, Brâncuși nu era nici pe departe ceea ce se numește un gramatic. E posibil ca educația lui să fi avut multe lacune. Dar aceste lacune nu l-au împiedicat să devină un mare artist, ci dimpotrivă. Ele nu i-au încătușat creația. Ci l-au determinat să sculpteze cât mai liber. Golurile din interiorul său au dat naștere la forme noi, nemaiîntâlnite în arta cultă până la el. Brâncuși și-a depășit cu mult contemporanii, relevându-ne esența lucrurilor și trimițându-ne la primele manifestări ale artei primitivă. Gramatica lui e cea a esențelor.

„Doresc ca Păsările şi Cocoșii mei – spunea Brâncuși – să umple odată întreg Universul şi să exprime marea Eliberare!”

Tind să cred că aforismul acesta îi aparține. Ecourile formelor sale umplu universul văzut, și, mai cu seamă, nevăzut.

Și Beethoven era surd când a compus o parte din simfoniile sale! Prin ce minune, nu știm. Probabil că Dumnezeul sunetelor a vorbit prin el.

Așa cum un Dumnezeu al formelor a vorbit prin Brâncuși.

În fine, trebuie să privim cu multă reticență afirmațiile legate de semianalfabetismul omului de la Hobița. Faptul că Brâncuși scria agramat, după cum rezultă din manuscrisele publicate de Doina Lemny, nu trebuie să ne sperie, ci mai degrabă să ne pună pe gânduri.

O scurtă trecere în revistă a lor ne face să punem întrebări pe marginea raportului dintre educație și cultură, pe de o parte, și înzestrarea genetică și talentul unui mare artist, și încă a unuia care a avut puterea să schimbe într-un mod radical paradigmele privind evoluția artelor, pe de altă parte.

Adevărata gramatică și adevărata cultură, Brâncuși și le-a însușit de la școala vieții. Probabil că dacă ar fi fost obsedat de mic copil de gramatică și nu de fluiditatea formelor naturii, inclusiv a naturii umane, Brâncuși nu s-ar fi putut situa în avanpostul artei moderne. Aici, în mod paradoxal, neștiința l-a împins mai mult decât l-ar fi putut împinge știința. Și oricum, necunoașterea normelor gramaticale nu l-a împiedicat pe Brâncuși să-și deruleze în tăcere gândurile care-l obsedau.

Asta pe de o parte, pe de altă parte la școlile din Peștișanii și Brădicenii anilor 1884-1890, unde Brâncuși a făcut primele clase primare, nu s-a pus, probabil, prea mult accent pe regulile gramaticale, ci mai mult pe caligrafie, aritmetică, muzică și desen. Dacă scriai frumos și știai să cânți și să socotești, dascălul era mulțumit. Prea multă gramatică pe semne nu știau nici învățătorii care predau la acele școli sătești. Or, gramatica se însușește cel mai bine în primii ani de școală. Dacă nu ai șansa să dai peste un dascăl cu gramatica în cap, rămâi cu multe sechele. Brâncuși și-a însușit însă gramatica formelor, privind stâlpii, streșinile și porțile țărănești sculptate de meșterii gorjeni cu atâta măiestrie. Gramatica aceasta a purtat-o cu el peste tot în lume. Urmărindu-i cu atenție parcursul biografic, nu-ți trebuie prea multă glagore ca să înțelegi că Brâncuși nu era nici pe departe semianalfabet sau semidoct. Nu, el și-a însușit pe parcursul vieții acele lecții de care avea nevoie.

Dar ca să-i înțelegem reacțiile și modul de-a exista în lumea artei, trebuie să ne oprim la un episod legat de realizarea unui bust, cel al generalului Carol Davila, comandat de conducerea Spitalul Militar „Regina Elisabeta”, la sugestia fostului profesor de anatomie al lui Brâncuși de la Școala Națională de Arte Frumoase din București, Dimitrie Gerota. Menționăm aici faptul că, sub îndrumarea lui Gerota, Constantin Brâncuși a realizat, între anii 1900-1902, statuia Ecorșeu sau Jupuitul, care a primit medalia de bronz pentru Concursul de „Anatomie” organizat de Școala de Belle Arte în 1901.

Comanda bustului generalului Davila a fost făcută în 1903, urmând ca plata să se efectueze în două tranșee. Prima la începutul lucrării, a doua după realizarea bustului. Lucrarea terminată de Brâncuși a fost prezentată consiliului artistic, dar nu a întrunit cvorumul necesar, discuțiile împotmolindu-se în jurul modului cum au fost modelate trăsăturile fizice ale generalului Davila. Scena, prin nota de prețiozitate și hilar totodată, are ceva gogolian în ea. Gândindu-te la modul cum s-a desfășurat ședința somităților, grotescul e atât de evident, încât, fără să-ți dai seama, surâzi amar. Căci iată cum s-au petrecut lucrurile: unii membri ai consiliului, privind lucrarea, i-au cerut lui Brâncuși să micșoreze nasul generalului, alții s-au oprit la favoriți, iar alții nu au fost de acord cu poziționarea epoleților pe umeri. Enervat de stupiditatea întrebărilor și a sugestiilor, Brâncuși a ieșit trântind ușa după el, renunțând la cea de-a doua jumătate de sumă pe care trebuia s-o primească și care îi era necesară pentru a ajunge cu trenul la Paris. Drumul până în capitala Franței, Brâncuși l-a făcut în mare parte pe jos, trecând mai întâi prin Hobița, satul său natal, unde și-a luat rămas bun de la mamă, apoi s-a îndreptat spre Viena, unde a stat o vreme, lucrând într-un atelier ca decorator de mobilier.

De la Viena, în 1904, Brâncuși a plecat spre Munchen, unde a stat șase luni, după care mergând pe jos prin Bavaria și Elveția, a descins în Franța, la Langres. O ploaie torențială la surprins în timp ce mergea spre orășelul Lunéville, din pricina căreia Brâncuși s-a îmbolnăvit de pneumonie, primind îngrijire la un spital de maici. După perioada de recuperare, călcându-și peste jurământul dat, tânărul artist a luat un tren până la Paris.

Drumul său până în Orașul luminilor ne amintește de drumul parcurs, cu multe peripeții, cam în aceeași perioadă, de un alt mare artist al culturii române, Tudor Arghezi.

Bustul generalului abandonat în stare de proiect a zăcut într-un ungher al spitalului militar, degradându-se odată cu trecerea anilor, din 1903 până în 1912, când nu se știe prin ce minune a fost dat ordinul ca lucrările să fie reluate și lucrarea turnată în bronz.

Bustul generalului Davila este singurul monument de for public al lui Constantin Brâncuși ce se află în București. De fapt, există și o copie, făcută în 1930, la turnătoriile lui V. V. Rășcanu, copie care se află și acum în curtea Spitalului Militar, lucrarea originală, realizată doar în parte de Brâncuși), fiind mutată în incinta Muzeului Militar, unde se află și acum.

Referindu -se la incidentul legat de realizarea bustului generalului Carol Davila, Brâncuși nota: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.”

Aceasta e reacția pe care o avea Brâncuși în fața tuturor acelora care nu înțelegeau mesajul său artistic, indiferent dacă erau vameși, oameni de afaceri de peste ocean, demnitari sau colegi de breaslă. Firea sa năprasnică își spunea cuvântul. În urma acestui incident, Brâncuși pleacă din țară mânat de un avânt pe care succesul nu i l-ar fi dat.

Și mai e un aspect asupra căruia ar trebui să ne oprim. Brâncuși moștenise nu numai o fire dârză, ci și instinctul de neguțător oltean, care atunci când vine la oraș, nu se pierde cu firea, ci știe să-și vândă foarte bine marfa, scoțând bani și din piatră seacă…

Învârtindu-se în cercurile avangardiste, luând contact cu poeții, muzicienii, pictorii și sculptorii vremii, Brâncuși și-a dat seama că pentru a te impune pe piața artei trebuie să-ți cultivi, o anumită imagine publică, accesibilă atât snobilor, cât și elitelor. Sosit la Paris din inima Gorjului, el nu și-a lepădat hainele țărănești pentru a ieși în lume, ci a făcut din modul simplu de-a se îmbrăca și a fi o modă.

În atelierul său din inima Parisului, Brâncuși a creat o lume a lui, transformând atelierul într-un fel de muzeul al satului gorjean. În acest cadru rustic, Brâncuși își expunea, în fața publicului, ideile sale despre artă. Nu se sfia să-și sfideze criticii rostind fraze sibilinice și ce sfidau vizitatorii: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”

„Vizitatorii – scrie criticul de artă Pavel Șușară în cartea sa intitulată Brâncuși, un sculptor de la Răsărit – îi călcau pragul atelierului nu doar pentru a-i vede formele pe care el le-a imaginat în sculptură, ci și pentru aventura cunoașterii mondene, a experiențelor limită, într-un fel de junglă securizată, și pentru frisonul gotico-metafizic pe care li-l prilejuia intrarea în capsula temporară a sculptorului, în aceea în care se trăia geologic, se mânca preistoric, se vorbea laconic și sapiențial și se oficia ritualic. Este greu, dacă nu chiar imposibil, de găsit o a doua personalitate artistică față de care să se manifeste un asemenea interes și cu atâta intensitate.” Și făcând o analiză a personalității lui Brâncuși, Pavel Șușară conchide: „Ascendența rurală, țărănească a lui Brâncuși, cumulată cu transplantul său parizian, în vâltoarea celor mai imprevizibile experiențe de limbaj, și de atitudine, a devenit un fel de afrodiziac hermeneutic, iar producția lui a fost bogată și cu asemenea capacitate de regenerare, încât nu și-a epuizat resursele nici până astăzi.”

În acest sens, ar putea fi interpretat și „semianalfabetismul” său. Acesta a fost doar o mască menită să-i accentueze latura frustră. Mergând pe această cale, e posibil ca Brâncuși să fi avut grijă să apară chiar și în ochii postumității un agramat.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii