Cum ar putea fi, într-adevăr, una dintre cele mai ilustre ramuri academice din istoria învăţămîntului universitar ieşean, în speţă secţia de filologie clasică, „biată“? Ei bine, poate. În anul de graţie 2018, conducerea Universităţii noastre, cu largul concurs al conducerii actuale a Facultăţii de Litere (facultate din care, vai, colectivul de Studii Clasice face parte!) a decis suspendarea formaţiilor de studenţi înscrişi (la Latină şi la Greacă) deopotrivă în ciclul de licenţă şi în cel masteral. Motivul e unul vechi şi, din păcate, justificabil - grosso modo - din unghiul legislaţiei în vigoare ce finanţează educaţia superioară din România pe cap de student sau per capita, cum se spune îndeobşte (ironic, folosindu-se chiar o sintagmă latinească!). Aşadar, ai buget suficient pentru susţinerea (autonomă) a unei linii de studiu doar dacă ai suficient de mulţi studenţi înscrişi la respectiva secţie. Nu-i ai, Universitatea, în virtutea principiu­lui bunei gestionări a resurselor băneşti, poate recurge la închiderea ei.

În contextul amintitei „suspendări“ de formaţii de studii, Latina şi Greaca intră, la Universitatea din Iaşi, „în lichidare“ (adică, pe fondul aplicării aceloraşi rigori financiare şi anul viitor - rigori, în esenţă, inevitabile, întrucît situaţia „numerică“ a candidaţilor la filologie clasică nu are cum să se schimbe, din raţiunile detaliate mai jos! -, linia de greacă şi latină, după măcar 160 de ani de apartenenţă strălucită la Literele moldave, se va închide definitiv!). Bine, veţi zice, dar, dacă astfel e întocmită legea finanţării educaţionale româneşti şi dacă vin atît de puţini inşi să studieze limbi clasice, ce poţi să faci? La vremuri noi, oameni noi şi, mai ales, discipline noi! Oare (întreb şi eu ca anglo-americanistul cîrcotaş)? Cu siguranţă, nu. O privire rapidă peste programele de studii ale marilor universităţi de pe mapamond ne confirmă faptul că filologia clasică funcţionează, negreşit şi invariabil, în toate curiculele de umanioare, pînă şi în ţările unde latina nu revelă numai statut de „limbă moartă“, ci şi de „limbă (total) străină“ de civilizaţiile şi tradiţiile sistemelor în cauză (anglofone, germanofone etc.). Americanii de pildă, ca să dau un exemplu din spaţiul capitalist prin excelenţă, unde eficienţa economică este literă de lege, nu-şi permit să elimine latina, greaca (ori slavistica, apropo de o altă problemă filologică spinoasă la noi!) din arhitecturile lor academice. Aceste limbi sînt incluse în departamente speciale, sugestiv denumite Departments of Critical Languages şi finanţate în regim diferit (a se citi „preferenţial“).

Evident, nici acolo, nici altundeva, nu se îngrămădesc armate de studenţi pentru o licenţă în filologie clasică! Studiile în chestiune constituie un domeniu de elită şi, ca atare, de nişă. Nimeni însă nu-şi pune vreodată problema „abolirii“ lor, pe motive de inadecvare economică, întrucît ele se identifică - istoric judecînd lucrurile - cu însăşi apariţia primelor universităţi, cu însuşi debutul ideii de spirit academic în evoluţia umanităţii. Misiunea universitară (veritabilă) porneşte fix de la asumarea valorilor clasice ale educaţiei, valori pe care o şcoală superioară trebuie să le propage - desigur, întotdeauna cu mijloace adaptate prezentului şi necesităţii de progres! - în decorul (post)modernităţii. Într-o asemenea notă, la Iaşi - avem datoria să observăm -, filologia clasică se confundă cu rădăcinile învăţămîntului universitar, precedînd, prin impact, manifestare şi substanţă, toate celelalte domenii academice pentru care rămîne, iată, piatră de temelie. Cum ar fi Literele fără filologia străveche, autentică, arhetipal valabilă? Cum ar fi Dreptul fără latină? Cum ar fi Istoria, Filozofia şi Teologia fără limbile clasice? Cum ar fi Matematica fără Pitagora, Biologia fără îndreptarele de expresii latineşti, Chimia şi Fizica fără universul spiritual antic? Cum ar fi Medicina fără Hippocrate? Cum/unde/ce ar fi România aceasta (pe care o tot invocăm sacrosanct „la centenar“, dar pe care o tratăm cu o nesimţitoare lipsă de atenţie!) fără Roma precreştină?... Nişte meditaţiuni pentru administratori academici (şi nu numai!) vremelnici, însă cu puteri decizio­nale potenţial distructive la scară mare, istorică! În postura mea de om de litere, mă mărginesc să constat că părinţii fondatori ai Universităţii din Iaşi, precum Kogălniceanu, Xenopol, Maiorescu, Philippide, Ibrăileanu, se răsucesc astăzi în mor­minte...

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi