Despre ce vindecare e vorba?

Există o analogie care merge destul de departe între vindecarea duhovnicească (a întregii fiinţe a omului) şi cea trupească, apanaj al medicinii. Aşa cum în medicină se fac investigaţii, se pune un diagnostic, se recomandă o schemă de tratament, se urmăreşte evoluţia pacientului sau chiar se procedează preventiv, tot aşa şi în lucrarea de izbăvire a omului de patimi există o serie de „prescripţii”, care se împlinesc sub îndrumarea celui ce este numit duhovnic (echivalentul spiritual al medicului). Şi cum nici un medic înţelept nu se poate lăuda că el este cel ce vindecă, ci că doar tratează pacientul (vindecarea nefiind în puterea sa omenească, indiferent de capacităţile sale profesionale), cu atât mai mult un duhovnic nu poate avea decât convingerea că el doar poate mijloci lucrarea tămăduitoare a lui Dumnezeu.

Este extrem de importantă, pe linia Sfinţilor Părinţi, a tradiţiei neptice sau isihaste, această viziune terapeutică asupra edificării duhovniceşti. Într-o lume din ce în ce mai bolnavă (a se vedea, spre exemplu, numărul crescând de oameni afectaţi de depresie), este cu atât mai mult de dorit o plasare sub această paradigmă, a vindecării, de care omul are atâta nevoie. În felul acesta se şi pune în adevărata lumină toată lucrarea pe care Mântuitorul Iisus Hristos a încredinţat-o Bisericii Sale, mai ales prin intermediul sfintelor taine, văzute, astfel, mult mai adecvat, ca adevărate leacuri de tămăduire duhovnicească. Postul, rugăciunea, milostenia, săvârşirea binelui, în general, lectura de cărţi ziditoare de suflet, participarea la slujbe, închinarea la icoane sau la sfinte moaşte, sfinţirea casei sau a altor lucruri şi multe, multe alte elemente care ţin de viaţa unei persoane credincioase nu sunt scopuri în sine, ci mijloace prin care chemăm pe Dumnezeu şi lăsăm harul vindecător să lucreze în toate cele ale noastre. Avem, în această viziune, o mai corectă înţelegere a tot ceea ce ţine de viaţa duhovnicească, altminteri greu de înţeles şi de acceptat, mai ales de omul de astăzi, permanent încurajat să fie autonom şi „liber”, în înţelesul de a face doar ceea ce „îi vine” să facă. În sensul acesta, putem vorbi şi de o mai adecvată înţelegere a sfintei împărtăşanii, nu ca pe un premiu prin care Dumnezeu ne încununează nevoinţele, ci ca pe un leac de care avem nevoie pentru a „avea viaţă în noi” (Ioan 6, 53). Dar, pentru a fi dus până la capăt, tot acest demers mai are nevoie şi de o accentuare a unui aspect mai puţin prezentat când se vorbeşte despre vindecarea noastră duhovnicească.

Cea mai mare greşeală în care pot cădea cei care accentuează, pe bună dreptate, de altfel, caracterul vindecător al creştinismului, ar fi aceea de a duce analogia cu medicina până la ultimele consecinţe. Adică de a considera că, aşa cum, urmare a unui tratament care dă roadele aşteptate, pacientul se duce la ale sale, iar medicul îşi vede în continuare de meseria lui, şi în viaţa duhovnicească omul, după ce s-a despătimit, după ce şi-a vindecat sufletul cu ajutorul harului tămăduitor al lui Dumnezeu, se poate considera o fiinţă liberă, cumva independentă chiar şi de Hristos, Cel ce este „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Pericolul este foarte mare aici, întrucât riscăm să transformăm, astfel, tot demersul terapeutic doar într-o etapă spirituală, iar pe Dumnezeu într-un medic care ne asistă până ce ne punem pe picioare. În fapt, despre ce fel de vindecare este vorba? Există cumva un moment în care ea e „dobândită” precum dobândim sănătatea trupească, în sensul că ea – vindecarea – este a noastră?

Deşi nu e deloc uşor a înţelege corect actul acesta al tămăduirii (mântuirii), lucrurile sunt extrem de limpezi încă de acum doi mii de ani, când Fiul lui Dumnezeu le vorbea israeliţilor despre Împărăţia cerurilor. Să luăm cazul lui Zaheu. Ce l-a determinat pe acest vameş iubitor de avere şi de putere, trădător al poporului său, să se schimbe cu totul în momentul în care Iisus din Nazaret a ales să intre în casa sa, alegând-o pe aceasta dintre toate casele multor oameni, mult mai „morali”, care se aflau în Ierihon (Luca 19, 1-10)? A făcut Hristos vreo minune acolo, l-a pus el pe Zaheu să facă vreo faptă anume sau să rostească vreo rugăciune? Ce s-a întâmplat în puţinul timp pe care l-a petrecut împreună cu familia acestuia, timp în care, cel mai probabil, a luat masa cu cei ai casei? Întrucât Scriptura nu ne dă nici o indicaţie, putem lesne constata că nu s-a petrecut nimic „deosebit”, nimic de care noi am avea neapărată nevoie, spre mântuirea noastră. Un singur lucru s-a petrecut, însă, cu certitudine: Zaheu a stat faţă în faţă cu Hristos, adică în imediata proximitate a Fiului lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Însuşi, de fapt. Acest lucru îl vindecă pe Zaheu: a fi împreună cu Dumnezeu, pe care l-a primit în casa sa! Atunci și-a „venit în fire” mai marele vameșilor bine, a fost însănătoşit. După cum o aceeaşi stare de bine (de vindecare) a cunoscut şi Petru, pe muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă, când a rostit: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Matei 17, 4). A uitat Petru de toţi şi de toate pentru că era scăldat de slava lui Dumnezeu, atât cât putea el primi, fiind într-un trup neîntărit încă de Duhul ce a fost primit abia la Cincizecime.

Concluzia este simplă: atâta vreme cât înţelegem că a fi creştin înseamnă a „avea gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16), a fi permanent, clipă de clipă, cu Dumnezeu, înseamnă că avem o percepţie corectă asupra a ceea ce este creştinismul. Mai rămâne în discuţie modul în care facem acest lucru. Căci toate câte ne-au fost rânduite în Sfintele Scripturi, în Sfânta Tradiţie, nu sunt decât adevăratele mijloace, adevăratele căi prin care suntem invitaţi şi învăţaţi să ne apropiem de Dânsul. A fi vindecat nu înseamnă a primi un leac şi „a fi bine”, independent de El sau de ceilalți oameni. A fi vindecat (mântuit) înseamnă a fi cu Dumnezeu, a fi unit cu El în veșnicie. Câtă vreme eşti cu El, vei gusta din această stare de graţie numită vindecare; când te îndepărtezi de El, pierzi şi vindecarea (care nu e ceva dobândit o dată pentru totdeauna, ci, câtă vreme suntem pe pământ, în trup, o putem pierde chiar după ce am… dobândit-o). De aceea, unii caută mereu să se apropie de cei care sunt hristofori („purtători de Hristos”), adică de oamenii cu viaţă îmbunătăţită. Aşa se apropia şi acel ucenic de Avva Antonie, fără să întrebe nimic (precum ceilalţi fraţi), spunându-i acestui mare sfânt, nedumerit de tăcerea lui: „Mi-e de ajuns doar să te văd, Părinte!”.

Publicitate și alte recomandări video