Experienţa crizei financiare globale sugerează faptul că nu doar situaţia individuală a participanţilor este importantă, ci că arhitectura sistemului financiar joacă un rol central în modelarea şi propagarea riscului sistemic. Studiile de specialitate indică faptul că interconectarea şi interdependenţa băncilor globale au jucat un rol major în criza financiară din 2007-2009¹. Ca o consecinţă a creşterii reţelei financiare globale şi a gradului foarte înalt de integrare şi interconexiune în sistemul financiar global, atunci când o bancă se confruntă cu probleme financiare, problemele ei se pot răspândi asupra altor bănci şi ameninţă să contamineze întregul sistem financiar fapt care poate determina o criză sistemică globală.

Contagiunea în sistemul financiar este definită ca fiind propagarea unor anomalii ale pieţei, cu efecte negative, de la o piaţă la alta şi se manifestă ca o creştere excesivă a corelaţiilor transfrontaliere (co-mişcare a pieţelor financiare) ale volatilităţii şi ale rentabilităţii activelor financiare în timpul perioadelor de criză. Contagiunea este o consecinţă a creşterii efectelor de propagare. Astfel, într-un sistem financiar global şi integrat, contagiunea financiară a devenit un fenomen comun, dar totuşi imprevizibil. În timpul perioadelor cu incertitudine ridicată, efectele de propagare se răspândesc într-o manieră diferită şi cu o intensitate distinctă.

Philipp Hartmann, Director general adjunct al departamentului de cercetare la Banca Centrală Europeană (BCE), sugerează cinci criterii pentru a defini contagiunea²: 1. Un şoc într-o instituţie financiară afectează alte instituţii financiare sau o scădere a preţului unui activ determină o scădere a preţurilor altor active; 2. Legăturile între falimente sau scăderi ale preţurilor trebuie să fie diferite de cele caracteristice în perioadele normale; 3. Relaţiile depăşesc ceea ce poate fi explicat prin fundamentele economice; 4. Evenimentele care declanşează contagiunea sunt evenimente negative extreme specifice situaţiilor de criză; 5. Legăturile sunt mai degrabă rezultatul răspândirii în timp, decât efectele simultane ale volatilităţii comune.

În afară de contagiunea transfrontalieră, piaţa interbancară este un canal de contagiune semnificativ în sistemul bancar. Având în vedere gradul înalt de integrare a sistemului financiar şi complexitatea reţelelor bancare, un şoc într-o instituţie importantă poate provoca lipsă de lichidităţi sau chiar falimentul altor actori de pe piaţă. Astfel, falimentul unei bănci globale de importanţă sistemică (G-SIB) şi/sau a unei instituţii de importanţă sistemică la nivel naţional (O-SIIs), aşa cum sunt definite de Consiliul de Stabilitate Financiară (FSB) la nivel global şi de Autoritatea Bancară Europeană (EBA) la nivel european, poate să afecteze stabilitatea întregului sistem financiar (sau chiar să-l conducă la colaps), manifestându-se astfel riscul sistemic. Banca Centrală Europeană (ECB) defineşte riscul sistemic ca fiind riscul ca instabilitatea financiară să afecteze semnificativ furnizarea de către sistemul financiar a produselor şi serviciilor financiare necesare, spre un punct unde creşterea economică şi bogăţia unei ţări ar putea fi afectate. Externalităţile negative pe care băncile le pot transmite în cazul falimentului se pot propaga foarte rapid către întreaga economie, din cauza interconexiunilor dintre instituţiile financiare, dar şi a expunerilor comune de pe pieţele financiare.

Dar efectul de contagiune, propagarea extrem de rapidă a efectelor falimentului unei entităţi, către o altă entitate sau către întregul sector de activitate, nu se manifestă doar la nivelul sistemului financiar-bancar, ci şi în alte domenii. Astfel, pandemia de Covid-19 şi criza energetică au reliefat cât de importante sunt structura şi nivelul de dezvoltare a sistemului de sănătate şi cel energetic în gestionarea crizelor şi în propagarea efectelor negative. Mai mult, în contextul inflaţionist actual observăm cât este de importantă aplicarea unor măsuri la nivel naţional şi regional şi înţelegerea efectelor generate de implementarea acestor măsuri în vederea implementării unor politici adecvate a limita propagarea şi impactul externalităţilor negative.

¹ Andrieş, A. M., Ongena, S., Sprincean, N., & Tunaru, R. (2022). Risk spillovers and interconnectedness between systemically important institutions. Journal of Financial Stability, 58, 100963.

² Hartmann, P., Straetmans, S., & de Vries, C. (2007). Banking System Stability. A Cross-Atlantic Perspective, NBER Chapters, in The Risks of Financial Institutions, pag. 133-188

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi