Cred că obsesia predestinării - atât de prezentă în mentalitarul tradiţional şi, cu precădere, în cel antic - nu l-a părăsit pe om nici astăzi, în ciuda dezvoltării ştiinţei, a progresului tehnologiilor şi a rafinării religioase. Suntem încă tentaţi să punem totul pe seama destinului şi poate că, în bună măsură (voi recunoaşte acest lucru de la bun început!), avem şi dreptate să procedăm astfel. Într-o lume încărcată de enigme, supoziţii şi speculaţii, destinul a rămas, să admitem, o certitudine. El are capacitatea „conceptuală” de a explica plenar universul şi, totodată, deţine forţa „hermeneutică” necesară de a investi cu sens intervalele criptice ale existenţei. „Clarifică”, „dezvăluie”, „lămureşte”, „prezintă”, „expune”, „ilustrează”, „dovedeşte”, „predică”. Pe scurt, umple golul misterios al ontologiei, fundamentează transcendentul. „Aşa a fost scris!”, „N-a fost să fie!”, „Asta a fost soarta!” etc. reprezintă doar câteva crâmpeie dintr-o străveche înţelepciune umană (acumulată, desigur, empiric!), ce conferă destinului funcţionalitate demiurgică în viaţa individului. Dacă, în orice chestiune referitoare la fiinţare, ne putem arăta dilematici, interpretativi, dubitativi sau estimativi, în faţa sorţii, pare-se, găsim, prin intermediul unei experienţe milenare, consensul perfect: ne supunem, cu toţii, necondiţionat.

Anticii considerau destinul, se ştie, implacabil. Adică imposibil de ocolit. S-a scris atunci, semnificativ, pe această temă. Tragedia dramaturgului grec Sofocle, Oedipus Rex/ Oedip rege constituie totuşi, de departe, parabola cea mai sugestivă asupra caracterului inevitabil al sorţii omeneşti. Să observăm că „inevitabilul” se manifestă, din cauza naturii sale neconcesive, în mod malign şi, de aceea, el devine automat tragic (nu numai de „neocolit” aşadar, ci şi „lipsit de soluţie”, „de nerezolvat”, cu alte cuvinte). Prin urmare, latinii asociau substantivul „destin” cu adjectivul „rău” în construcţia (uzuală) fatum malus. Tragedia unei „sorţi nefaste” este, de altfel, şi povestea tebanului Oedip. El se naşte, după cum anunţă fatidic oracolul, cu o predestinare sinistră: aceea de a-şi ucide tatăl şi de a se căsători cu mama sa. Se încearcă, în drama lui Sofocle, o salvare de sub auspiciile cumplitei profeţii. Tatăl disperat îşi dă copilul să fie ucis (dar acesta e cruţat, ajungând ulterior să crească într-o cetate îndepărtată). La rândul lui, fiul, maturizat, fuge îngrozit în lume, atunci când află prezicerea sumbră (bănuind, firesc, faptul că părinţii săi sunt cei care au avut grijă de el în oraşul adoptiv!). Ca atare, revine în Teba unde îşi împlineşte destinul: îl omoară pe tatăl adevărat şi se căsătoreşte cu mama reală, celebra Iocasta.

Le săvârşeşte pe toate, neîndoios, în ignoranţă (neştiind carevasăzică, nici o clipă, că aşa duce la îndeplinire previziunile!), însă amănuntele nu contează în dinamica netulburată a sorţii. Ea se raportează doar la insul în sine şi la evenimentele din biografia lui. Orice detaliu suplimentar, orice element extern, orice adiere de deturnare vor fi „lovite de nulitate”, vorba juriştilor, devenind irelevante. De aici deducem uşor că destinul se defineşte mai curând fizic decât metafizic, mai degrabă prin mecanicasa indestructibilă decât prin semiotică. Altfel spus, împlinirea, oricât de absurdă (din punctul nostru de vedere), a unui destin nu caută să genereze ori să extragă învăţăminte, ci numai să consume, sec, nişte fapte. Să „bifeze” etapele unui traseu dinainte configurat, să „închidă”, metodic şi rece, nişte calcule extrem de precise. Morala lor - dacă există vreuna - rămâne suspendată, se dizolvă sub tirul nestăvilit al „circumstanţelor”. Derularea ad litteram a situaţiilor propriu-zise este, cu adevărat, importantă. De aceea, aş îndrăzni să constat că destinul are posibilitatea de a explica tot, întrucât, paradoxal, în structura lui de adâncime, tocmai explicaţiile nu-şi au nici locul, nici rostul. Soarta dizolvă controversele, aducând, cum menţionam iniţial, consensul general, pacea universală, capitularea nemijlocită.

Acest lucru se întâmplă, pentru că, în interiorul destinului, dialogul jucăuş, negocierea duioasă, îndoiala alintată, nesiguranţa intelectuală, pirueta retorică, eschiva politicoasă, grimasa diplomatică şi cochetăria filozofică lipsesc cu desăvârşire. La fel şi răgazul plăpând pentru contemplaţie. Singură, executarea planului prestabilit, precum căderea grea a unei ghilotine ucigaşe, va primi, cu asupra de măsură, prioritate. Şi va primi, concomitent, şi autoritate de lege (a firii, a lumii, a naturii!).Din acest motiv, trebuie să ne oprim, inexorabil, la următoarea concluzie: soarta justifică absurditatea existenţei, fiind ea însăşi, ironic, o absurditate conjuncturală. Neaşteptat şi prea puţin inteligibil, oferă sensul suprem al vieţii, supralicitând, tenace, fix non-sensul său absolut.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi