Un foarte talentat scriitor, care are în plus și mult umor, își începe rememorările cu formula „sunt atât de bătrân încât l-am văzut pe…”, „sunt atât de bătrân încât l-am cunoscut pe…”. E, într-un fel, un artificiu narativ de genul aceluia folosit de Georges Perec în seria „Îmi amintesc de…” („Je me souviens…”). Campionatul european de fotbal, care se apropie de sfârșit, mi-a adus și mie în minte tot felul de amintiri și m-a determinat să fac o mulțime de asociații. Da, sunt atât de bătrân încât i-am văzut jucând (pe teren, nu la televizor) pe Petschowski, Ozon, Constantin, Voinescu… Și da, sunt atât de bătrân încât îmi amintesc cât de diferite erau transmisiile TV ale meciurilor. Rareori camera era îndreptată către antrenori și către banca de rezerve a echipelor. Un singur antrenor era mediatizat până la a deveni un soi de vedetă: Constantin Teașcă. Personaj pitoresc, aflat într-o stare de permanentă agitație, Teașcă era contestat de unii și ridicat în slăvi de alții. Nu sunt eu în măsură să stabilesc cine avea dreptate. Revin însă la fondul problemei: astăzi, antrenorul nici nu prea mai stă pe bancă, e în picioare, se mișcă de acolo-colo, le trimite jucătorilor mesaje pe care cu siguranță, din cauza vacarmului din tribune, nu le aude nimeni, iar camera îl poate surprinde în cele mai neașteptate ipostaze, de pildă scuipând în mod repetat (e cazul lui Guardiola). Am citit acum câțiva ani că, pe când era antrenor la Steaua, Reghecampf făcuse un contract, pentru o sumă consistentă, cu o marcă de apă minerală, așa că el era în permanență cu o sticlă în mână, o sticlă ce devenise realmente o prelungire a brațului: Reghecamf făcea doi-trei pași spre dreapta, apoi doi-trei pași spre stânga, ducea sticla (cu eticheta le vedere) la gură, bea o înghițitură și o lua de la capăt, până la sfârșitul meciului. O fi fost adevărat? Nu știu. De altfel, perfecționarea tehnicilor de transmisiuni TV face ca orice gest, orice mișcare, orice înjurătură aruncată printre dinți să ajungă la cunoștința telespectatorului: pe scurt, terenul de joc nu mai are secrete, jucătorii se expun privirilor, un meci se transformă într-o experiență de voyeurism.

Nici ce înseamnă în zilele noastre vedetă nu are nimic în comun cu vedetele de odinioară. Kopa, Di Stéfano, Gento etc. aproape că păreau oameni obișnuiți, modești, iar câștigurile lor din fotbal nu suferă comparație cu sumele mirobolante care se vehiculează acum. Înainte de 1989, avantajele de care se bucurau la noi fotbaliștii erau de-a dreptul derizorii. Erau, de pildă, puși pe statele de plată pe un post oarecare (magazioner, paznic) și treceau pe la „serviciu” doar în zilele de salariu. În Iași și în alte centre universitare, li se facilita (adesea prin mijloace neortodoxe) intrarea la facultate și, mai târziu, cu diploma de licență în buzunar, puteau găsi o slujbă convenabilă. „Starurilor” echipei li se repartiza un apartament central ba chiar, în cazurile fericite, o Dacia peste rând. Am fost coleg de clasă la liceu, și am rămas ulterior amic, cu Relu Cuperman, un fotbalist talentat și o persoană agreabilă. Locuia într-un apartament dintr-un bloc din Piața Unirii, ceea ce era deja un semn de promovare socială. Nu știu însă dacă bunăstarea lui se datora fotbalului sau tatălui și fratelui, care erau responsabili la restaurantul hotelului Unirea. Povestea s-a sfârșit prost, tatăl și fratele au fost arestați, după eliberarea lor, Relu, cu toată familia, a emigrat în Israel.

În general, fotbaliștii nu se manifestau ca persoane publice. Și, în definitiv, ce-ar fi putut face în România? Să trimită telegrame de felicitare de ziua lui Nicolae Ceaușescu? Sunt însă atât de bătrân încât îmi amintesc că, după ce rușii au înăbușit în sânge, în 1956, Revoluția din Ungaria, câțiva fotbaliști maghiari – din faimoasa națională a acelor ani – au rămas în Occident și au cerut azil politic. Nu era simplu: niște prevederi absurde îi împiedicau să se integreze imediat unei echipe, a fost nevoie să treacă un timp până au călcat din nou pe terenul de fotbal. Doi jucători uriași au fost în această situație: Puskás, care a fost legitimat la Real Madrid, și Kocsis, care a optat pentru Barcelona (acesta din urmă a avut un destin tragic: peste câțiva ani, bolnav de cancer, s-a sinucis). Cum pentru autoritățile române fuga celor doi nu avea voie să existe, în cronicile din ziarul Sportul numele lui Puskás era omis, încât rămâneai cu impresia că Realul juca cu zece fotbaliști! Și aici lucrurile s-au schimbat. Câțiva componenți ai echipei naționale a Franței, în frunte cu Mbappé, s-au simțit obligați să-și spună părerea în legătură cu recentele alegeri. Mai exact, au avertizat asupra pericolului pe care îl reprezintă extrema dreaptă. După cum foarte bine a observat dl Dorin Tudoran, credibil ar fi fost un avertisment vizând ambele extreme, și dreapta, și stânga. Pentru Mbappé, de altfel, extrema stângă reprezintă un pericol mai redutabil, deoarece partidul lui Mélenchon vituperează împotriva proprietății private și are înscris în program impozitarea fără milă a bogaților, categorie din care celebrul fotbalist face parte.

Din punctul de vedere al corectitudinii politice, Kylian Mbappé a ieșit bine. Problema e că, pe teren, a jucat prost. Fapt pentru care presa și publicul nu l-au iertat, iar implicarea sa civică nu i-a fost de nici un folos. Morala: fotbaliștii să joace fotbal, nu să ne spună cum să votăm.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video