Despre (im)posibilitatea schimbării clasei politice

Pe când eram student în ultimul an de facultate (1998-1999), la intrarea în Corpul A al Universității „Al. I. Cuza”, am dat peste un afiș care anunța prezența jurnalistului Cristian Tudor Popescu în Iași și disponibilitatea sa de a discuta cu studenții pe diverse teme de actualitate. Cum nu ratam astfel de evenimente, m-am dus la dezbaterea cu pricina, care s-a ținut în Corpul E al Universității ieșene, clădire de patrimoniu aflată într-o stare avansată stare de degradare. Cunoscută sub numele de casa „Canano”, Corpul E a fost cea mai veche închisoare din Iași, funcționabilă în perioada 1830-1916.

Domnul C.T. Popescu s-a înfățișat la dezbatere în cunoscuta-i vestimentație: geacă sport, blugi și adidași. S-a așezat pe o masă care ținea loc de catedră și, după o introducere pe tema necesității schimbării clasei politice în România postcomunistă, a dat startul la întrebări și comentarii din partea studenților. Din iureșul dezbaterii se degaja un consens evident în jurul ideii cum că trebuie să schimbăm hic et nunc „actuala clasă politică”. Se invocau tot felul de criterii pentru promovarea în funcțiile de demnitate publică sau de conducere în administrația statului, unele mai meritocratice decât altele. Ridic și eu o mână pentru a interveni în discuție, domnul Popescu mă observă și mă invită la cuvânt:

– Clasa politică nu se poate schimba tam-nesam, nici chiar prin implicarea masivă a tinerilor, deoarece sistemul se reproduce pe sine. Chiar dacă tinerii se vor implica în politică aceștia vor fi formați după chipul și asemănarea celor care conduc acum. Vor împărtăși aceleași valori, atitudini și comportamente față de funcționarea statului, rezolvarea problemelor cetățenilor, interesul public. Într-o democrație, partidele politice asigură recrutarea și selecția cadrelor. Politicienii de mâine, care se vor selecta din rândul tinerilor de azi, constituie rezultatul socializării politice. Pe scurt, sunt sceptic în ceea ce privește primenirea clasei politice. Noi suntem cum am fost și vom fi cum suntem.

– Cum se poate să susții așa ceva, tinere?!, mă întrerupe oarecum iritat domnul Popescu. Este incredibil, dacă toți tinerii ar fi sceptici ca tine atunci chiar este gravă situația.

Dezbaterea se purta în contexul unei perioade agitate politic, dezastruoase economic, pe finalul guvernării celor 15.000 de specialiști din „Contractul cu România” cu care CDR și aliații săi câștigaseră alegerile din 1996. La câteva luni după această dezbatere, am asistat cu toții la mineriada din ianuarie 1999, la „bătălia de la Costești” dintre forțele de ordine și mineri, urmată de „pacea de la Cozia” încheiată în urma negocierilor dintre primul-ministrul Radu Vasile și liderul minerilor Miron Cozma.

De la discuția cu domnul C.T. Popescu a trecut un deceniu, dar problema primenirii clasei politice în România a rămas o preocupare pentru toți cei care (încă) sunt interesați de politică. Politicienii și instituțiile politice ocupă ultimele poziții în ceea ce privește încrederea cetățenilor. Prezența de numai 31,84% la alegerile parlamentare din 6 decembrie se adaugă la capitolul „neîncredere în politicieni și partide”. Ce legitimitate are un partid politic care obține la alegerile parlamentare  un scor electoral de 30% raportat la o prezență la vot de 32% din alegătorii înscriși pe listele electorale, într-o perioadă de criză pademică, extrem de complicată socioeconomic? Poporul consideră că merită o altă clasă politică, în timp ce politicienii se arată dezamăgiți față de participarea la vot. Se pare că, poporul și clasa politică se află într-o cursă pe contrasens.

În problema schimbării/ reformării clasei politice, cheia trebuie căutată la partidele politice, mai exact la mecanismele de recrutare, selecție și desemnare a membrilor de partid pentru demnități publice (senatori, deputați, primari, miniștri etc.) sau pentru funcții publice de conducere (secretari generali în ministere, prefecți, subprefecți, directori de instituții). Referindu-se la recrutarea membrilor clasei politice, sociologul John Nagle apreciază că acest proces se desfășoară într-o manieră care conduce la auto-reproducerea elementelor din stratul superior al societății care, în virtutea unor resurse moștenite sau dobândite, a unor abilități organizaționale, se manifestă autonom și conservator în exercitarea puterii asupra maselor. Cu alte cuvine, să nu ne amăgim că înscrierea într-un partid politic și activismul fervent conduce ineluctabil la ocuparea unei poziții de putere (demnitar sau înalt funcționar public). Afară-i vopsit gardul (partidului), înăuntru-i leopardul (liderul politic).

În cercetarea procesului de recrutare și selecție a membrilor clasei (elitei) politice se impune să ne centrăm atenția nu numai pe „recrutarea ca rezultat” (calitatea oamenilor politici), ci și pe „recrutarea ca proces” (mecanismele recrutării). Adesea ne întrebăm cum a fost posibil ca cutărescu să ajungă primul-ministru sau candidat la funcția supremă în stat. Recrutarea ca proces se referă la modalitățile de acces, procedurile și criteriile de selecție a membrilor clasei politice, precum și la timpul accederii într-o poziție de conducere. Recrutarea ca rezultat se referă la impactul recrutării ca proces asupra performanțelor guvernării, sistemului politic în ansamblul său. Canalele de acces în cadrul clasei politice, de promovare în interiorul partidelor și de desemnare a candidaturilor pentru funcții publice, sunt impermeabile pentru spectatorii jocului politic. Liderul, mahărul,  ayatollahul politic decide cine trece și cine este eliminat. O relație de rudenie, o recomandare sau banii la purtător contează mult mai mult decât toată pregătirea profesională și munca politică prestată pentru organizația de partid.

Mecanismele de recrutare și selecție din cadrul partidelor politice constituie un melanj de proceduri formale și informale, în care informalul domină de cele mai multe ori formalul (statutul partidului). Prin vot putem schimba pe cei care se află la putere la un moment dat sau configurația guvernamentală, însă calitatea clasei politice în ansamblul său este o chestiune care scapă controlului democratic al cetățenilor: „Ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei”” din Iași

Publicitate și alte recomandări video