Despre impozite și alți „demoni”: paradisul fiscal (II)

O multinaţională care investeşte în România, dar care este înregistrată într-un paradis fiscal, nu aduce atingere vreunui drept de proprietate atunci îşi transferă veniturile în Monaco, Cipru sau Insulele Virgine. Ea creează, aici, o valoare adăugată, prin activităţile desfăşurate, pe care, apoi, o împarte cu salariaţii, când achită acestora sumele negociate, cu proprietarii de spaţii comerciale, când le plăteşte chiria unde şi-a desfăşurat activităţile, cu băncile, când virează sumele în contul dobânzilor aferente creditelor angajate etc. În plus, face un serviciu gratuit statului, fiind obligată de acesta să calculeze, să colecteze şi să livreze către bugetul public TVA-ul obţinut din vânzarea produselor sau „contribuţiile sociale” aferente veniturilor propriilor angajaţi. Cine ar putea invoca în faţa unui tribunal că, atunci când îşi mută veniturile într-un paradis fiscal, pentru a scăpa de o fiscalitate dură, o companie multinaţională sau orice alt tip de companie i-a încălcat un drept de proprietate legitim? Am văzut deja, în primele capitole, că cel mai mare pericol pe care îl prezintă impozitul-preţ, spre deosebire de un preţ de piaţă liberă, este acela că statul, prin folosirea monopolului asupra coerciţiei, poate încălca dreptul de proprietate al „partenerului de schimb”, mai precis, contribuabilul căruia i se prelevează sume în mod obligatoriu, cu promisiunea furnizării unei contraprestaţii. Evident, trebuie să acceptăm că drepturile de proprietate ale fiecărei persoane trebuie să fie limitate (de fapt, sensul proprietăţii este de limită, barieră peste care nu se poate trece), pentru a putea permite însăşi coexistenţa posesorilor lor. Garantarea lor vine din partea unui aparat social specific, statul, a cărui misiune fundamentală poate fi îndeplinită prin impunerea unui minim de coerciţie, necesar restrângerii domeniilor personale, astfel încât ele să coexiste, manifestată inclusiv prin existenţa impozitelor necesare finanţării acestor activităţi de garantare, supraveghere, protejare a proprietăţilor individuale. Or, impozitele care depăşesc nivelul necesar finanţării acestor activităţi minimale înseamnă un atac la proprietatea privată, ele însemnând mai mult decât protecţia drepturilor personale legitime. Atunci când legislaţia dintr-o ţară nu se limitează la protejarea proprietăţii, ci trece la redistribuirea ei, putem spune că avem de-a face cu o încălcare a unor drepturi de proprietate legitime. De aceea, fuga de impozitare prin transferul materiei impozabile într-un paradis fiscal este cât se poate de legitimă.

O altă caracteristică importantă a paradisului fiscal constă în faptul că acesta utilizează un sistem legislativ stabil. De-a lungul timpului, una dintre trăsăturile constante ale fiscalităţii a fost modificarea neaşteptată a mărimii impozitelor, introducerea impredictibilă a unor noi impozite, dispariţia subită a altora etc. Or, având în vedere că sistemul fiscal joacă un rol important în viaţa economică, politică şi socială, schimbările imprevizibile suferite de acesta au creat multă incertitudine în vieţile contribuabililor. Pentru a-şi ameliora condiţia, oamenii trebuie să acţioneze. Pentru ca acţiunea lor să aibă o doză rezonabilă de succes, ei se văd nevoiţi să anticipeze, să calculeze. Or, planurile lor de acţiune sunt date peste cap de modificări imprevizibile ale legislaţiei fiscale, deoarece modifică mărimea veniturilor nete obţinute ca urmare a desfăşurării de activităţi economice. Indivizii sunt stimulaţi să acţioneze în raport de rezultatul net, nu brut, al propriilor acţiuni. O modificare subită a impozitelor, evident, în sensul creşterii lor, o scădere rapidă a unui tip de impozit, compensată, la nivelul încasărilor bugetare, prin introducerea unui alt tip sau majorarea semnificativă a unui alt impozit, toate acestea pot avea consecinţe dramatice pentru profitabilitatea unei afaceri şi, deci, pentru cel ce a iniţiat-o.

Regii, împăraţii sau prinţii au recurs, de-a lungul timpului, la o politică fiscală haotică, imprevizibilă, deoarece puterile absolute de care s-au bucurat până la apariţia sistemelor politice democratice le permiteau să introducă subit noi taxe, pentru a-şi finanţa mai ales cheltuielile de război, eveniment care, prin natura sa, conduce la consecinţe greu de anticipat, inclusiv din perspectiva nivelului de resurse consumate. Din păcate, nici mecanismele politice democratice, care au limitat serios acţiunile discreţionare ale suveranului, nu au reuşit să creeze un sistem fiscal mai stabil. În acest caz, desele modificări ale legislaţiei fiscale au drept cauză orizontul de timp limitat de patru-cinci ani, pe care îl au la dispoziţie politicienii, partidele pentru a-şi pune în practică politicile şi pentru a câştiga bunăvoinţa alegătorilor. Prin urmare, inclusiv guvernământul democratic, al cărui orizont de timp depăşeşte rar mandatul parlamentarilor sau al preşedintelui, recurge la măsuri care să rezolve problemele de moment ale corpului electoral, ceea ce impune modificări dese ale cheltuielilor publice, deci, ale veniturilor bugetare, adică a sumelor încasate sub formă de taxe şi impozite. Or, o astfel de politică fiscală, aplicată sub imperativul rezolvării problemelor de moment, creează foarte multă incertitudine asupra activităţilor economice, care, uneori, implică planuri de acţiune pe două-trei decenii.

De aceea, refugiul într-un paradis fiscal, unde există stabilitate politică, legislativă, permite „refugiaţilor”, oameni care îşi desfăşoară activităţile în teritorii cu impozite ridicate şi în continuă schimbare, prin intermediul companiilor offshore, să-şi facă planuri cu un nivel mai scăzut de incertitudine, ceea ce conduce la o probabilitate mai ridicată de succes a propriilor planuri de acţiune, concretizate în investiţii. Exilaţii fiscali recurg la acest artificiu, care presupune costuri, pentru a introduce mai multă predictibilitate în propriile activităţi, un privilegiu de care nu se bucură, dar de care ar trebui să se bucure, în ţara în care îşi derulează efectiv afacerile. Modificările induse de schimbarea legislaţiei fiscale, precum şi alte tipuri de schimbări legislative, impun costuri suplimentare de readaptare a planurilor iniţiale de acţiune, ceea ce poate face, în cele din urmă, ca o investiţie considerată profitabilă la începuturile ei să devină complet falimentară pe măsura apariţiei unor circumstanţe nepre­văzute. De aceea, paradisul fiscal devine, o dată în plus, un mecanism de evitare a neplăcerilor impuse de funcţionarea nepotrivită a sistemului legislativ dintr-o altă ţară. Dacă impozitele ar fi moderate în toate ţările, dacă ele ar rămâne nemodificate o bună perioadă de timp, pentru a putea face posibilă derularea cu succes a proiectelor de investiţii pe termen lung, paradisul fiscal ar fi inutil.

În general, paradisul fiscal funcţionează cu o legislaţie stabilă şi simplă. Sistemele legislative stufoase şi în continuă schimbare devin greoaie, costisitoare şi nefuncţionale, ceea ce constituie o povară pentru lumea afacerilor. Spre exemplu, o legislaţie stufoasă obligă firmele să apeleze la serviciile unui număr mai mare de jurişti, consultanţi, ceea ce înseamnă costuri suplimentare şi profitabilitate mai scăzută. În plus, cu cât legislaţia de respectat este mai complicată, cu atât ea devine mai netransparentă, cu atât numărul celor ce verifică aplicarea ei devine mai mare, cu atât posibilităţile de corupţie devin mai ridicate. Or, lipsa de transparenţă merge mână în mână cu corupţia, care creşte costurile derulării activităţilor economice, care lasă spaţiu de manevră acţiunii discreţionare a funcţionarilor corupţi, care introduce un soi de concurenţă neloială între cei care îşi rezolvă problemele prin mită şi cei cinstiţi sau temători, care respectă legislaţia aberantă existentă, periclitându-şi afacerile. Este suficient să precizăm că, în unele paradisuri fiscale, obligaţiile firmelor se reduc la plata unei taxe de funcţionare, de obicei, modică, fără obligativitatea depunerii de declaraţii fiscale, fără obligaţia de a suporta controale din partea statului sau de a deţine un „sediu social”, de a aştepta luni sau ani pentru a obţine o autorizaţie de funcţionare, pentru a ne convinge că, în realitate, cadrul legislativ simplificat reduce semnificativ costurile activităţilor economice.

În mod ciudat, paradisul fiscal este singura formă de paradis care nu se bucură de popularitate. Mulţi politicieni, aproape toţi ipocriţi, care îşi protejează propriile afaceri sau averi de impozitele ridicate din ţara natală, impozite pe care ei înşişi le-au votat, afişează o ură făţişă faţă de aceste teritorii de azil fiscal. Atitudinea lor poate fi înţeleasă într-o anumită măsură. Politicienii sunt administratorii sectorului public, cel care trăieşte din perfuzia impozitării. Or, succesul politicienilor depinde, astăzi, de capacitatea de a face cadouri, evident, din banii altora, şi de a-şi atrage sprijinul unei majorităţi de votanţi. Însă, pentru a plăti cadourile electorale, ei trebuie să deţină resurse în bugetul public. (Trecem peste faptul că ei drenează efectiv resurse din sectorul guver­namental prin contracte acordate firmelor ce le susţin campaniile electorale, prin partidele de care aparţin etc.) Or, transferarea veniturilor impozabile într-un paradis fiscal limitează practic posibilităţile lor de a jongla cu resurse care nu le aparţin. De aceea, chiar dacă au conturi în Luxemburg sau Liechtenstein, inventează tot felul de argumente împotriva paradisurilor fiscale, cele mai multe dintre ele pătrunzând uşor în mintea neinstruită economic a publicului larg, ceea ce face ca ostilitatea populară faţă de asemenea teritorii şi regimuri fiscale să se situeze la un nivel ridicat. Însă trebuie să acceptăm faptul că, împotriva aparenţelor, paradisul fiscal reprezintă un mecanism de alocare eficientă a resurselor rare la nivel global, scoţând cantităţi importante ale acestora din domeniul statului, despre care toată lumea, cu excepţia politicienilor, spune că este un administrator submediocru.

Omul obişnuit îşi imaginează că paradisul fiscal este un soi de peşteră, unde un Ali Baba, ajutat de cei patruzeci de hoţi, îşi ascunde averea obţinută pe un alt teritoriu. Cu alte cuvinte, că un astfel de teritoriu reprezintă un depozit unde nişte privilegiaţi, aşi în inginerii fiscale, îşi lasă averile dobândite prin fentarea legislaţiei din alte ţări. Astfel de explicaţii n-au legătură cu realitatea. Cu foarte puţine excepţii, gen Monaco, Luxemburg sau Liechtenstein, paradisul fiscal este o ţară sau un teritoriu care a recurs la o legislaţie laxă din cauza sărăciei, a imposibilităţii de a derula alte tipuri de activităţi decât cele de „optimizare fiscală”. De unde opulenţă în Barbados, Insulele Virgine, Grenada, Samoa, Panama sau Trinidad Tobago? Ce sens avea ca administraţiile acestor ţări sau teritorii să practice alte impozite decât cele foarte scăzute, când lipsa capitalului împiedica dezvoltarea activităţilor economice? În aceste condiţii, este mai bine să faci rost de resurse obţinând resurse cu un impozit pe profit de 1-5%, decât să ai încasări bugetare nule cu un impozit de 20%! Legislaţia fiscală foarte blândă practicată de asemenea ţări sau teritorii are rolul de a face ca bogăţia „să treacă” pe acolo, fiind impozitată foarte puţin sau chiar neimpozitată. Aproape niciodată ea nu rămâne în paradisul fiscal. De aceea, firmele offshore nu pot fi considerate ca principal vehicul de drenare a bogăţiilor create în altă parte.

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și președintele Institutului Hayek România

Publicitate și alte recomandări video