Despre intervenția americană în Venezuela (I)

Așadar, capturarea lui Nicolás Maduro – nerecunoscut ca președinte de SUA, deci un cetățean străin „obișnuit” – nu a respectat procedurile stipulate în dreptul internațional. Înțeleg că această opinie este larg împărtășită de specialiștii în drept. Aceștia ar putea explica mai bine forța reală a acestor prevederi într-o lume de state suverane, dar pentru mine relațiile de putere între statele-națiuni nu pot fi niciodată suficient de bine acoperite de norma juridică. Este mai greu decât în domeniul „intern”, definit prin constituție și legi. Oricum, ordinea internațională este în suferință, întrucât normele sunt tot mai puțin capabile să tempereze impulsurile agresive ale statelor. Și nu vorbim doar de marile puteri, ci și de actori secundari și chiar de actori nestatali. Regretabil? Da. Periculos? Da, dar în feluri diferite, așa cum familiile nefericite pomenite în incipitul romanului Anna Karenina sunt nefericite fiecare în felul ei.

Pentru a rămâne în spațiul rus, mi se pare absolut legitimă revolta invidioasă a internetului naționalist-militarist pro-Kremlin, care compară „operațiunea specială” a americanilor cu ceea ce a încercat Moscova în Ucraina, în 2022. Până vom avea parte de o producție hollywoodiană cu Donald Trump sau Pete Hegseth în rol de consultant, să acceptăm că a fost o lovitură curajoasă, încununată de succes, despre care îmi vine greu să cred că a fost convenită în vreun fel cu rușii. Da, logic ar fi ca Moscova și Beijingul să fi fost informate din timp că o lovitură de acest tip va veni, eventual să li se ceară sprijin în a-l face pe Nicolás Maduro să renunțe. La fel de rezonabil ar fi să presupunem că cele două capitale i-au transmis liderului venezuelean că nu au cum să-l apere în caz de atac militar american. În fine, trebuie să fi existat și comunicare „de criză” care să evite moartea sau rănirea unor cetățeni ruși sau chinezi. Dar, cu sau fără avertismente (emise la Anchorage sau poate cu alte ocazii), îmi vine foarte greu să cred că Donald Trump a cerut voie cuiva sau a acordat vreo permisiune Moscovei, în contrapartidă, să facă ceva. Desigur că, dacă va putea, Rusia își va afirma cumva propriul orgoliu imperialist – dar experiența din Ucraina e una tristă, iar orice alt gest militar care să panseze orgoliul rănit al ideologilor regimului ar fi purtător de imense riscuri – ceea ce nu se poate spune despre lovitura americană în Venezuela.

Și acum să trecem la China comunistă, despre care se spune pe alocuri că ar putea fi stimulată să întreprindă ceva similar. Cum Beijingul a fost până acum promotorul unei expansiuni mai degrabă soft, non-militare, cred că trebuie să urmărim atent dacă vor exista reacții de acest tip – așadar, care să nu fie prezentate ca fiind replici directe la debarcarea lui Maduro. În ceea ce mă privește, cred că da. Dar în cazul hard al unei operațiuni în Taiwan, pot fi liderii chinezi rezonabil de siguri că nu va exista o reacție puternică a SUA? Nu pot, deși Donald Trump a revenit la doctrina ambiguității strategice, după anii de relativă claritate – „da, SUA va veni în ajutorul Taiwanului” – ai administrației Biden. Președintele Xi Jinping încă are răbdare și folosește dosarul Taiwanului pentru a-și vopsi în culori patriotice participarea la competiția marilor puteri. Iar linia oarecum neprietenoasă adoptată în ultima vreme de administrația Trump față de guvernul taiwanez îl încurajează: ceea ce astăzi pare periculos ar putea deveni accesibil mâine.

Cu alte cuvinte, avem de a face cu o expansiune previzibilă și oarecum neproblematică. Administrația Trump oricum nu e interesată de ce spun oponenții politici din interior sau exponenții „comunității internaționale”. Și vom vedea foarte curând dacă nu cumva acuzația de „schimbare a regimului” de la Caracas este exagerată: secretarul de stat Marco Rubio, deja prezentat ca un vicerege colonial, nu pare deloc deranjat să o facă prin intermediul unor elemente „pocăite” din interiorul aparatului de stat. Cu alte cuvinte, e în regulă dacă noua președintă Delcy Rodriguez acceptă să interpreteze partitura compusă de Casa Albă, ceilalți stâlpi ai regimului se conformează de teamă să nu pățească precum Maduro, tot ce ține de petrol intră sub control american și, în fine, se anunță un calendar (vag) de democratizare a Venezuelei. Îmi vine greu să înțeleg cum aceasta ar fi o schimbare de regim, pare mai degrabă o fază preliminară a unei ipotetice tranziții. Doar că există o mie și una de variante în care lucrurile nu ar merge în direcția stabilită de SUA, iar în acest caz ar putea deveni aplicabil principiul „l-ai stricat, îl plătești”. Pe lângă nenumăratele motive de critică trebuie menționat însă și un element pozitiv interesant: dacă ne referim la Venezuela ca potențial model pentru Cuba, o tranziție care să nu marginalizeze exponenții fostei dictaturi ar putea oferi idei grupului din jurul liderului comunist cubanez Miguel Díaz-Canel – desigur, cu observația că în acest caz lipsește petrolul.

Publicitate și alte recomandări video