Despre intervenția americană în Venezuela (II)

Rândurile de mai jos, scrise în continuarea textului publicat în ziua de 7 ianuarie, schimbă registrul și abandonează perspectiva internațională – evident, asta nu înseamnă că nu s-au întâmplat lucruri demne de analizat în cadrul sau în conexiune cu „dosarul venezuelean”. Nu se încearcă nici vreo interpretare a evoluțiilor interne, atâtea câte ne sunt accesibile (societatea este încă intimidată de o guvernare represivă), ci mai degrabă o speculație despre eventualitatea unei tranziții către democrație.

În ultima parte a anilor 1990 și în anii 2000, imperative de ordin academic m-au făcut să urmăresc cu relativă atenție componenta sud-americană a așa-numitului „al treilea val” al democratizării globale, concentrată în perioada delimitată de sfârșitul anilor 1970 și prima jumătate a anilor 1980. Desigur că acest spațiu geografic a fost afectat, chiar în acest interval, și de mișcări în direcția opusă, însă procesele de democratizare latino-americane au putut fi bine încadrate unui model care avea să includă cazuri de pe multe continente și din multe regiuni – inclusiv Europa de Est la sfârșitul anilor 1980. Fără a propune aici un text de teoria tranziției, cred că își au loc câteva speculații nu foarte ambițioase.

Da, Donald Trump și subordonații lui nu au vorbit în niciun caz de o intervenție pentru democratizarea Venezuelei, preferând vocabularul sincer al imperialismului. Dar aceasta nu înseamnă că administrația SUA nu ia în calcul eventualitatea unui proces de schimbare de regim sau că nu se pregătește pentru ea, chiar dacă nu o promovează. Din atitudinea de până acum s-ar putea presupune că problema petrolului – a cărei rezolvare (în sensul dorit de SUA) presupune stabilitate socială – ar putea fi mai bine rezolvată în condițiile de acum, în care puterea a trecut la adjuncții lui Maduro. Ei (încă) au în spate oamenii cu arme, chiar dacă aceștia nu mai au aroganța de altădată. Tot ei (încă) au sub control structurile din economie și pot facilita îndeplinirea obiectivelor americane.

Poate că tranziția (și consolidarea democratică, dacă se va ajunge la așa ceva – aceasta este o cu totul altă discuție) nu merge mână în mână cu refacerea sectorului petrolier prin intrarea companiilor americane, în opinia administrației Trump. Preferința nemărturisită, dar evidentă a administrației SUA pentru un proces de democratizare întârziat sau lent nu poate duce la amânarea la nesfârșit a alegerilor, pentru că atunci s-ar risca exact deznodământul pe care Washingtonul vrea să îl evite: tulburări sociale majore declanșate de opoziție.

Așadar, de la Departamentul de Stat, Marco Rubio („viceregele”) ar trebui să vină curând cu un mesaj politic care să reasigure societatea venezueleană că, dincolo de chestiunea petrolului, se intră într-o epocă post-Maduro. Lucrările despre democratizarea sud-americană din anii 1970-1980 pun în evidență uneori o perioadă „pre-tranziție” în care slăbiciunea vechiului regim îl obligă să caute modalități de dialog cu opoziția și, în final, de negociere a unei tranziții pașnice. Cred că exact într-o asemenea fază se află țara acum, și încă într-un stadiu incipient. E adevărat însă că, spre deosebire de cazurile anterioare, influența americană este foarte, foarte puternică. Nu e un simplu joc de strategie purtat între doi competitori (și ei ar putea deveni mai mulți, dacă și unul, și celălalt se fragmentează), ci unul în care există și un arbitru extern cu o viziune foarte personală despre regulament. Un arbitru care poate foarte ușor să accelereze procesul de liberalizare, dar la fel de bine să-l și blocheze.

Speculând în privința următoarelor luni, evident că administrația Donald Trump nu-și dorește să scoată din foc castane puse la copt de Chavez și Maduro. Ea va descoperi că are totodată nevoie și de un dialog cu forțele de opoziție. Tentația numărul unu, rețeta adesea încercată și nu întotdeauna reușită, este organizarea rapidă a alegerilor. În definitiv, un scrutin despre care afirmi că este falsificat nu poate fi înlocuit decât de unul corect. Dar imperativul petrolului oferă un răgaz care poate fi transformat dintr-un dezavantaj într-un avantaj: ar fi timp pentru ca exponenți mai puțin compromiși ai regimului să discute cu liderii opoziției despre modificările care trebuie aduse cadrului politic, poate și despre un mecanism care să se îndepărteze de principiul nefast „câștigătorul ia totul”. Masa rotundă guvern-opoziție (plus, eventual, biserica și câțiva actori prestigioși ai societății civile), instrument cu rol de mediere frecvent întâlnit în procesele de democrarizare ale „celui de-al treilea val” sau alte sisteme de dialog ar urma, cred, să devină propunerea americană pentru ca această fază de liberalizare să avanseze și să permită, măcar în principiu, o tranziție neafectată de prea mult haos către un regim pluralist (dar fără garanția că el va fi și democratic).

Publicitate și alte recomandări video