Despre lectură

Când mă aflam prin anul al II-lea de Facultate – adică prin 1988 –, un excelent profesor de filozofie, ale cărui cursuri le urmam, entuziast, la vremea respectivă, mi-a spus, la un moment dat, pe parcursul unei spectaculoase prelegeri despre gândirea antică greacă: „Dragă Codrine, privind la colegele tale de grupă, îţi zici, probabil, că sunt frumoase (să nu uităm că ne referim la Facultatea de Filologie, o autentică „Mecca” feminină pentru întreaga populaţie studioasă, de gen masculin, a Iașului anilor şaizeci-şaptezeci-optzeci, n.m.), dar, dacă l-ai citi atent pe Platon, ai vedea că ele nu reprezintă decât umbre ale Frumuseţii! Nişte palide copii după Arhetip! Nişte imitaţii ieftine!” Observaţia m-a intrigat peste măsură. Ca atare, în după-amiaza cu pricina, puţinii ieşeni care mă cunoşteau atunci şi care se vor fi nimerit prin zonă, m-au putut vedea coborând Dealul Copoului cu Republica, Dialogurile şi Apărarea lui Socrate sub braţ, toate luate, febril, de la BCU. Ca viitor literat, deţineam deja un bun exerciţiu al lecturii, transformat, pe măsura trecerii anilor, chiar într-o disciplină zilnică suficient de riguroasă, dar, mărturisesc, nu-mi propusesem să citesc, sistematic, (şi) filozofie. Presupuneam că o familiarizare fugitivă cu anumite noţiuni de bază, de prin dicţionare de specialitate, îmi va fi suficientă pentru un statut onorabil de filolog. Nu ştiam, coborând vioi spre Piaţa Unirii, că tocmai intram într-una dintre cele mai fascinante aventuri culturale ale existenţei mele. M-am îndrăgostit, pur şi simplu, de marea filozofie pe care, din păcate, nu am studiat-o şi „oficial”, însă pe care am savurat-o, în postură de lector, în deceniile ulterioare, cu creionul în mână.

Pot spune, fără să exagerez, că formarea mea intelectuală trece prin două „etape”: prima – până la amintitul curs epifanic, cea de-a doua – după. „Ruptura” dintre ele s-a produs, incontestabil, pe fondul unui act de lectură. M-am familiarizat, treptat, cu anamnesis-ul socratic-platonician, pentru a mă mişca apoi către întreaga filozofie greco-latină. Mai târziu, sub imperiul căutărilor avide, m-am „dus” la raţionalişti şi la fenomenologi, fără a-i „uita” pe clasicii germani: Schopenhauer, Kant, Fichte, Hegel… Cititul naşte citit, tot aşa cum scrisul generează şi mai mult scris. Nu cred că se găseşte în lume (spun, neîndoios, o banalitate) voluptate mai îmbietoare decât pătrunderea într-un univers al ideilor, prin intermediul textelor. Textul codifică, încifrează viaţa. Prin lectură, nu doar cunoşti, ci şi trăieşti. Tinerilor de astăzi, care au descoperit noi forme de dinamică existenţială, considerând cărţile prea „lungi” în raport cu „scurtimea” vieţii, le-aş sugera de aceea că, dimpotrivă, textele fundamentale ale culturii prelungesc, într-un mod misterios, restrictivul nostru interval pământesc. Nu neapărat în latura sa cronologică (deşi, pe undeva, am bănuiala că marii cititori, ca şi marii melomani, sunt mai longevivi), ci în aceea axiologică. În substratul lui valoric, mai precis. Ştim cu toţii că nu atât „cantitatea” vieţii contează, cât „calitatea” ei. Or, calitativ vorbind, o existenţă îmbogăţită, supradimensionată prin lectură, nu se compară cu nimic altceva. Textul ascunde adesea enigme mai captivante decât tainele junglei amazoniene, iniţierea prin lectură poate arunca în umbră o multitudine de revelaţii pricinuite de vieţuirea imediată. Materialul netrăit într-o viaţă de om (limitată, oricât de vivace s-ar dovedi insul în cauză) are şansa de a fi „recuperat” prin lectură. Saltul în semiotica textului devine oricând mai dătător de fiori decât bungee jumping-ul practicat pe versanţii ameţitori.

Lectura e viaţă, existenţa însăşi se întemeiază pe text. Nu m-am mirat să citesc că „la început, a fost Cuvântul, iar Cuvântul era Fiul lui Dumnezeu”. Acest adevăr primordial îmi pare a fi în logica lucrurilor şi în spiritul istoriei. Viaţa profundă, viaţa adevărată – oricât de paradoxal ar suna şi oricât de mult i-ar irita ideea pe hedonişti – se manifestă, frecvent, mai curând în decorul ficţional al literaturii decât în butaforia atât de greu inteligibilă a istoriei. De câte ori nu mi-am/ne-am procurat „realităţile” esenţiale, mai uşor şi mai semnificativ, din filozofie şi literatură, iar nu din absurda existenţă comună!… Un singur lucru nu-i va fura totuşi, niciodată, textul vieţii: tragedia. Oricât de amplu şi de maiestuos se va articula tragicul estetic în semiotica literaturii sau artei în general, tragicul fiinţial – sec, brutal şi necruţător – va fi întotdeauna mai adânc şi mai intens. Textul poate însă interveni şi aici paleativ. El îşi va păstra, necondiţionat, forţa de a umple tragedia existenţei cu sens.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video