Despre lucrurile cu adevărat importante

joi, 12 mai 2016, 01:50
1 MIN
 Despre lucrurile cu adevărat importante

Avancronica unui eveniment academic şi cultural major, care se va derula în Iaşi abia peste jumătate de an (…): acordarea domnului Andrei Pleşu, din partea celei mai bătrâne instituţii de învăţământ superior din România, a titlului de doctor honoris causa.

Preiau acest faimos titlu al lui Alexandru Paleologu, întrucât mi se pare a fi „mai în temă” decât orice alt titlu aş putea da eu textului de mai jos. Trăim în viteză şi avem tendinţa de a ne complace în osificarea percepţiilor. În goana după mărunţişuri, ratăm momente existenţiale semnificative, rămânând captivi în ceea ce ar trebui să fie indexul biografiei şi nu esenţa ei. De aceea, am hotărât să fac de pe acum avancronica unui eveniment academic şi cultural major, care se va derula în Iaşi abia peste jumătate de an. În perioada de final a mandatului decanal la Facultatea de Litere, am reuşit să duc la bun sfârşit (cu aprobarea Rectorului Vasile Işan şi a Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, cărora le sunt, necondiţionat, recunoscător) o iniţiativă mai veche: acordarea domnului Andrei Pleşu, din partea celei mai bătrâne instituţii de învăţământ superior din România, a titlului de doctor honoris causa. Festivitatea va avea loc vineri, 18 noiembrie 2016, în Aula Magna a UAIC, după ce, în prealabil, joi, 17 noiembrie, în aceeaşi incintă, laureatul va susţine prelegerea de deschidere a conferinţei anglistice dedicate lui C. S. Lewis şi organizate, cu o abnegaţie intelectuală demnă de toată preţuirea, de doamna profesoară Daniela Denise Vasiliu (căreia am avut plăcerea, fie şi pe ultima sută de metri, să-i coordonez teza de doctorat, o monografie despre acelaşi C. S. Lewis). Anticipez un eveniment cu mare impact academic, la care, alături de invitatul principal, vor contribui personalităţile universitare din comisia de laudatio (preşedinte – profesorul Alexandru Călinescu) şi un număr important de universitari de la Oxford şi Cambridge, înscrişi cu lucrări la amintitul simpozion.

M-am întrebat adesea de unde vine farmecul intelectual inegalabil al lui Andrei Pleşu? Există şi alţi intelectuali de calibru în preajma noastră, dar puţini reuşesc să exercite o fascinaţie aproape mesmerică asupra semenilor, aşa cum se întâmplă în cazul autorului Parabolelor lui Iisus. El pare a fi „un cuceritor de minţi”, după caracterizarea inspirată, făcută de cineva la un moment dat. Care e detaliul transcendent al personalităţii lui Andrei Pleşu, apt să treacă dincolo de erudiţie, talent şi inteligenţă şi să „hipnotizeze” pur şi simplu, intelectual vorbind, cititorul, auditoriul sau (doar) interlocutorul? Lecturând cărţile acestui remarcabil „radiograf” al îngerilor, nu reuşesc să formulez decât un singur răspuns – profunda umanitate ce traversează întreaga sa operă. Pleşu rămâne unul dintre cei mai sofisticaţi intelectuali ai culturii noastre postbelice, neseparat totuşi, în investigaţiile sale înalte, paradoxal, nici o clipă, de viaţa propriu-zisă, de individul ca atare, de lumea înconjurătoare. Acest profil psihologic-creator, cum să spun, adânc umanizat (greu accesibil gânditorilor de anvergură!) era vizibil la filozof, încă din tinereţe, în convorbirile socratice derulate, la Păltiniş, în anii şaptezeci-optzeci şi consemnate strălucit de Gabriel Liiceanu în celebrul lui Jurnal. Acolo, Andrei Pleşu are nedumeriri în privinţa modului de experimentare a "palierelor” în cultură, fiindcă, presupune, ”în timp ce trecerea de la intelect la raţiune este o chestiune de grad, trecerea de la raţiune la revelaţie se face printr-o ruptură de nivel. În acest sens, poţi fi vinovat că n-ai obţinut raţionamentul, rămânând în orizontul judecăţii, dar nu poţi fi răspunzător pentru faptul că n-ai obţinut conceptul. Responsabil nu eşti decât la nivelul judecăţii şi raţionamentului. Judecata o afirmi, de concept te laşi străbătut; te afirmă el”. Pleşu crede că toate trebuie să folosească individualităţii, că şi cultura reprezintă, până la urmă, un „accesoriu” şi nu un tărâm al revelaţiilor fără obiect (ideea va fi ulterior preluată în metafora „drumului spre ceva”, din Minima moralia).

Altfel, riscul depersonalizării prin cultură rămâne major: „Mi se pare că rişti un monstruos al reuşitei. Poţi obţine raţionamentul, ba chiar conceptul la nivelul operei, în vreme ce în plan existenţial te afli sub nivelul judecăţii. Problema nu este deci de a-ţi gândi gândul, ci de a-ţi trăi gândul. Marea cenzură nu o văd între cultura judecăţii şi cea a conceptului, ci între existenţă şi cultură”. Pentru a fi şi mai convingător, autorul volumului Pitoresc şi melancolie exemplifică: „Eu trebuie să mă lupt cu gurmandiza mea, cu excesul de voluptate, cu histrionismul, cu impulsivitatea” şi, în consecinţă, "nu înţeleg să obţin conceptul cu orice preţ”. Existenţa înverşunată în spirit, fapta intelectuală neabătută şi necondiţionată pot aşadar să deturneze un destin de la fiinţarea în cultură şi să-l împingă, implicit, la eşec. Detaşarea, contemplarea relaxată, umană, a vieţii te duce, frecvent, mai aproape de „sufletul” culturii decât inflexibilitatea ascezei unidirecţionate pe virtuţile minţii. Asta am învăţat de la Andrei Pleşu. Şi este un lucru cu adevărat important.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii