În ciuda faptului că populaţia României a înregistrat un recul important în ultimele trei decenii, numărul de UAT-uri locale (unităţi teritorial administrative - municipii, oraşe şi comune) a crescut simţitor (2947 - la finalul anilor ’90; 3292 în prezent). O creştere a numărului UAT-uri de 345 de unităţi, adică un plus de 11,7% faţă de anii ’90. Sursa exclusivă a acestei evoluţii e apariţia de noi comune. Intenţia mea e departe de a critica aceste acţiuni legislative de înfiinţare de noi UAT-uri locale, mai ales că unele dintre comunele nou înfiinţate (foarte puţine, e drept!) îşi pot susţine activitatea administrativă chiar din veniturile proprii.

Ce înseamnă din perspectiva cheltuielilor cele 345 de comune? Susţinerea unui aparat birocratic important şi mare cheltuitor de resurse bugetare, a căror servicii sunt cel mai adesea ineficiente la nivelul scalar local. Nu avem o statistică a numărului de angajaţi din domeniul public din fiecare UAT în parte, însă avem acces la informaţii, precum numărul de consilieri locali, numărul de primari, eventual viceprimari. 9 e numărul minim de consilieri pentru comunele de talie mică (sub 2000 de locuitori). Dacă toate comunele nou înfiinţate ar fi sub 2000 de locuitori (puţin probabil!), avem un plus de cel puţin 3105 de consilieri locali.

În cazul unor comune vechi, dar depopulate în decursul timpului, precum Bătrâna (Hunedoara), ce mai are doar 120 de locuitori cu domiciliul stabil - în ianuarie 2020 (categoria demografică în funcţie de care se calculează numărul de consilieri locali) sau Brebu Nou (Caraş-Severin), cu ceva mai mult de 200 de locuitori, numărul de consilieri ajunge să reprezinte o fracţiune importantă din populaţie - 7,5%, respectiv 5%.

Dacă am face o comparaţie între câteva localităţi din judeţul nostru, vom observa o asimetrie evidentă din perspectiva numărului de consilieri între UAT-urile mari şi cele modeste ca dimensiune. De exemplu, Paşcaniul are 45 de mii de locuitori cu domiciliul stabil şi un număr de 19 consilieri locali. Un areal asemănător ca dimensiune demografică, format din oraşul Hârlău şi comunele din proximitate (Deleni, Scobinţi, Cepleniţa, Cotnari), ce însumează o populaţie asemănătoare (44 de mii de persoane), are nici mai mult, nici mai puţin de 77 de consilieri locali.

De ce m-am concentrat pe zona de contact dintre Dealu Mare şi zona colinară din estul acestuia? Pentru că e un spaţiu ce are o teritorialitate veche şi puternică, reprezentând nucleul principal a ceea ce în istoria administrativă a Moldovei a însemnat ţinutul Hârlăului. Fiind unul dintre cele mai coerente structuri teritoriale supra-locale ale judeţului nostru, ar putea funcţiona ca plasă. Prin concentrarea atribuţiilor administrative principale (legea nr. 215/ 2001) la nivelul reşedinţei de plasă (Hârlău) se va eficientiza administraţia teritorială. Mai mult, numărul reprezentanţilor în Consiliul plăşii ar putea fi de două sau trei ori mai mic în raport cu suma actuală a consilierilor locali.

Cu aproximativ 400 de astfel de entităţi locale la nivelul României, acest palier şi-ar putea asigura într-o mai mare măsură cheltuielile cu întreţinerea aparatului birocratic.

Preluarea competenţelor administrative de către nivelul LAU1 nu ar trebui să însemne desfiinţarea comunelor! Cel puţin din perspectivă statistică, desfiinţarea nivelului comunal ar fi o gravă eroare. O scară mai fină a cunoşterii indicatorilor demografici, economici şi sociali reprezintă un avantaj în buna guvernanţă teritorială.

Din punctul de vedere instituţional nu e o complicare inutilă a sistemului administrativ. Comuna ar putea funcţiona asemănător unei filiale a nivelului ierarhic superior. Cu un număr minim de salariaţi, instituţia locală comunală s-ar putea transforma într-o interfaţă între cetăţean şi noul centru administrativ. Astfel, acest nivel nu va însemna o creştere a distanţei între cetăţean şi autorităţi. Însă, cel mai important rol al comunei ar fi acela de a alege şi promova consilieri care să le apere interesele locuitorilor la nivelul centrului LAU1.

Funcţionarea LAU1 ar impune diminuarea consistentă a disimilarităţilor prezente între comunele vecine ce aparţin aceleiaşi structuri. De asemenea, ar asigura bugete mai echilibrate, generalizarea bunelor practici în materie de guvernanţă locală la nivelul noilor structuri, un alt nivel de referinţă al investiţiilor importante la nivel local, crearea clusterelor economice locale sau a unei identităţi noi raportate la noua scară reprezintă avantaje ce nu pot fi ignorate.

Pornind de la experienţa Poloniei, în conturarea nivelului LAU1 ar trebui să se ţină cont de polarizarea urbană, dar şi de un anumit grad de omogenitate naturală economică, culturală sau identitară. Această caracteristică ar facilita guvernanţa locală. Oraşele mari şi mijlocii (>30 de mii de locuitori) ar putea funcţiona în aceeaşi geometrie la ambele nivele locale (LAU1 şi LAU2). În vecinătatea acestora ar putea funcţiona una sau mai multe plăşi de tip periurban, iar la distanţă mai mare, plăşile vor fi predominant rurale. În cazul acestora din urmă, reşedinţele vor fi locurile centrale de importantă locală - oraşe de talie mai modestă sau chiar comune, care în condiţiile unui sistem urban incomplet au preluat servicii ce se impun la nivelul mai multor comune din proximitate. De exemplu, în judeţul Iaşi ar putea funcţiona plăşi centrate pe localităţi rurale, precum: Răducăneni, Ţibăneşti, Belceşti sau Vlădeni.

Consolidarea centralităţilor locale şi evoluţia către urbanitate a noilor centre de decizie încă rurale ar aduce mai aproape de cetăţean servicii de proximitate (învăţământ liceal, servicii de sănătate - cabinete medicale, policlinici, chiar spitale, servicii comerciale etc.), care ar duce la stabilizarea demografică, socială şi economică a ruralului profund românesc.

Nu în ultimul rând, nivelul LAU1 ar putea constitui unitatea elementară (mult mai fină decât unitatea teritorială judeţeană) în constituirea configuraţiilor regionale, ca şi în cazul Poloniei, care e un exemplu de bune practici în ceea ce priveşte reforma administrativă.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi