Despre populismul antiintelectual. Și despre doctorat

Într-un articol recent despre Forța de atracție a populismului, am detaliat despre fundamentele intelectuale ale populismului și despre circumstanțele socioeconomice în care această abordare a politicului proliferează. Ideea de bază este că discursul populist – apelul la popor ca sursă de legitimare a acțiunii politice – este asociat cu nemulțumirea oamenilor față de modul în care este condusă țara, cu insatisfacția față de nivelul de trai, cu crizele economice, sociale și morale profunde, fiind orientat împotriva elitelor conducătoare. Populismul poate conduce la xenofobie, rasism, antisemitism și alte extremisme. Într-o democrație consolidată, atunci când se manifestă, populismul are și o parte pozitivă: zguduie elitele (establishment-ul) din încremenirea lor în proiecte fără rezultate, critică corupția și depravarea morală a conducătorilor, clientelismul, oligarhizarea partidelor politice, aroganța plutocrației (conducerea societății de către cei bogați).

Discursul populist este un discurs instigator la ură împotriva elitelor politice, economice și, uneori, a celor intelectuale. Populismul antiintelectual (antiintelectualismul populist) este o formă specială de radicalizare a opoziției dintre „intelectuali” și „popor”. În acest caz, „vinovații de serviciu” sunt academicienii, profesorii, cercetătorii, scriitorii, experții, tehnicienii, jurnaliștii, posesorii titlului științific de doctor. În acest registru, expertiza este suspectată de aroganță, cunoașterea științifică este relativizată, iar „bunul-simț popular” este considerat criteriul ultim de validare a adevărului. Populismul antiintelectual valorizează mai degrabă cunoașterea comună, bazată pe experiența lucrului făcut și știut din familie, izvorâtă din tradiție sau întemeiată pe tot felul de percepte religioase. Cunoașterea științifică, pozitivă, bazată pe experiment și dovezi este trimisă în derizoriu. Așa ajungem în situații aberante ca acelea în care un lider politic îndeamnă oamenii să îmbrățișeze un copac dacă au dureri de genunchi.

Fundamentele populismului antiintelectual își au rădăcinile în marxism cu variantele leniniste și staliniste, care au contribuit la diseminarea unei suspiciuni privind elitele intelectuale. Potrivit ideologiei marxiste, intelectualii sunt văzuți în raport cu poziția lor de clasă, ca parte a elitei conducătoare. La Karl Marx, conștiința socială este determinată structural de poziția în raport cu mijloacele de producție, iar ideologia dominantă este expresia intereselor clasei dominante (burghezia/ capitaliștii). În logica marxistă, intelectualii pot deveni purtători ai „falsei conștiințe” dacă prin ideile lor legitimează hegemonia burgheză. Cu toate că regimul comunist privilegia clasa muncitoare (proletariatul) în raport cu intelectualii, au existat o mulțime de situații în care liderii comuniști se împopoțănau cu tot felul de titluri academice. Cred că unii dintre noi își mai aduc aminte despre „tovarășa academician doctor inginer și savant de renume mondial Elena Ceaușescu” – formula  de adresare către titulara „cabinetului numărul doi” din Republica Socialistă România. Așa-zișii „oameni din popor, de la plug și din uzine” doreau să se legitimeze prin titluri academice, precum aveau intelectualii veritabili din perioada interbelică, pe care i-au exterminat în pușcăriile comuniste de la Sighet, Gherla, Aiud, Pitești ș.a.

Varianta (specia) antiintelectuală a populismului nu respinge doar elitele intelectuale, culturale, artistice, ci și instituțiile (școala, universitatea, centrele de cercetare științifică, Academia) care furnizează cunoașterea și expertiza bazată pe dovezi. Aceste instituții sunt criticate și contestate pe motiv că sunt rupte de realitatea cotidiană, nu furnizează forță de muncă adaptată la cerințele pieței muncii, sunt captive unor interese ascunse, nu sunt profitabile, sunt prea costisitoare, insuportabile pentru poporul care este apăsat de greutăți (taxe și impozite). În esență, populismul antiintelectual delegitimează expertiza și cunoașterea instituționalizată. Acei lideri care practică un discurs excesiv de critic sau instigator la ură împotriva intelectualilor pretind că ei, și numai ei, sunt singurii interpreți autentici ai voinței poporului. De multe ori invocă legitimitatea votului care, trebuie să recunoaștem, este vecină cu tirania majorității asupra minorităților conducătoare, intelectuale, culturale, etnice și de gen. În acest fel, conflictul politic se transformă într-o relativizare a adevărului însuși, iar disputa democratică se mută din planul programelor și politicilor publice în cel al validării cunoașterii.

Populismul antiintelectual are și o componentă conspiraționistă. În acest sens, cei care beneficiază de cunoașterea științifică, validată în instituții de învățământ și de cercetare, dovedită prin diplome de doctorat și alte certificate, sunt considerați malefici, posesori ai unor „secrete” pe care le utilizează pentru profit personal, în detrimentul poporului. „Antivaxerii” sau antivacciniștii au alimentat continuu scepticismul față de siguranța și eficacitatea vaccinurilor, contestând efectele beneficice ale aplicării descoperirilor științei medicale și tratarea bolilor. Cred că vă aduceți aminte de sloganul „moarte intelectualilor” sau de „noi muncim, nu gândim”, utilizat în România anilor 1990, în timpul mineriadelor. Atunci, partidele istorice (PNȚCD și PNL) și o parte semnificativă a intelectualității publice grupată în jurul Grupului pentru Dialog Social (GDS) și al Revistei 22 au susținut decomunizarea, lustrația și democratizarea accelerată. Anatemizarea (afurisirea) intelectualilor s-a mutat din piața civică în mediul online. Beneficiind de tehnologia informației și comunicațiilor (TIC), needucații, inculții și ignoranții au devenit influenceri. Sub masca anonimatului, pe platformele de socializare, poți să faci praf un intelectual veritabil, cercetător științific sau profesor universitar. Așa am ajuns să avem comentatori și analiști politici, fără niciun fel de expertiză în domeniul științelor politice, al studiilor europene sau al relațiilor internaționale, care apar pe ecranele TV în număr mai mare decât profesorii universitari doctori.

Lozinca „moarte intelectualilor” a apărut în contextul confruntării dintre un proiect de democratizare susținut de elitele civice și un populism emergent care exploata frustrarea socială în anevoioasa tranziție postcomunistă. Impotriva intelectualilor critici din anii 1990 s-au mobilizat forțele politice care doreau o „democrație originală” (à la Roumaine), care să mențină status quo-ul comunist. Președintele de atunci, Ion Iliescu, „a invitat” minerii să administreze o corecție „golanilor” (tinerilor, studenților, profesorilor) din Piața Universității, care doreau o Românie fără comunism, securism și alte racile ale vechiului regim. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a reprezentat momentul culminant al radicalizării împotriva intelectualilor civici. Intelectualii, studenții și jurnaliștii au fost prezentați în discursul oficial drept „instigatori”, „huligani”, „elemente destabilizatoare”. Ca urmare a instigării la ură a minerilor, „golanii” au fost pedepsiți cu bătaie, umilințe, uneori până la moarte.

Mai târziu, în contextul crizei economice (2009-2012) și al dezbaterilor privind reforma educației și orientarea acesteia către piața muncii, președintele Traian Băsescu a susținut că România are nevoie de „ingineri, nu de filosofi”. Evident, afirmația președintelui de atunci poate fi interpretată și ca o pledoarie pentru corelarea educației cu cererea pieței muncii, dar și ca o valorizare a formării în științele tehnice în detrimentul științelor umaniste. Interesant este faptul că, până să ironizeze filosofii, președintele Băsescu s-a înconjurat de intelectuali, filosofi, scriitori, oameni de cultură. La un moment dat, președintele i-a invitat la vila de protocol de la Neptun. Atunci a apărut în spațiul public sintagma „intelectualii lui Băsescu”. Recent, premierul Ilie Bolojan a afirmat că „nu de diplome ducem noi lipsă”. Cu oarecare îngăduință, putem înscrie afirmația premierului într-un registru discursiv centrat pe problema calității formării competențelor practice, nu pe acumularea formală de titluri academice. De aici a fost doar un pas până la discuția despre finanțarea facultăților în concordanță cu cererea pieței muncii. Și așa s-a aprins scandalul diplomelor de doctorat.

Guvernul a decis amputarea sporului de doctorat. Dacă până mai ieri, posesorii titlului științific de doctor primeau circa 500 de lei net pe lună, acum vor primi 293 de lei net, conform site-ului Edupedu. Dacă chemi o femeie de serviciu să-ți facă curat în casă, nu scapi fără 300 de lei pe zi. Cam asta-i valoarea unui titlu de doctorat acum. În finalul acestui articol, țin să precizez că poporul nu prea (mai) apreciază intelectualii sau doctorii în științe. Doctoratul a fost aruncat în derizoriu de când cu plagiatele de răsunet ale unor politicieni marcanți. Stagiul de doctorat a devenit banal, unii îl consideră „învățământ de masă”. De multe ori, auzim în jurul nostru afirmații de genul, „ei, și ce dacă are titlul de doctor, dă-l încolo de arogant, plagiate n-am văzut noi”! Doctori în științe sunt nu numai în învățământ și cercetare, ci și în administrația publică. Dacă ați ști cu câtă „dragoste” sunt conjurați funcționarii publici care au titlul de doctor de către colegii lor sau de către superiorii ierarhici…

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video