Caută 
6 MIN
Demiterea fostului prefect al Iasilor s-a derulat dupa un scenariu deja obisnuit. Ordinul a venit, ca de obicei, de undeva de sus (nimeni nu stie exact de unde) si, dupa pregatirile necesare ceremonialului, a urmat mazilirea propriu-zisa. Fostul prefect si-a luat ramas bun de la fostii sai subordonati. S-au tinut scurte discursuri si s-au varsat lacrimi in cristale. Despartirea a fost atit de emotionanta, incit pina si reporteri prezenti la eveniment, cunoscuti prin cruzimea lor, si-au facut mustrari de cuget, cazind pentru o clipa pe ginduri si meditind la zadarnicia vietii si la vremelnicia onorurilor omenesti.
L-am cunoscut in treacat, astfel ca n-as putea sa ma pronunt asupra calitatilor si tarelor sale de caracter. Ca om, mi s-a parut a fi extrem de ambitios si un pic cam rigid. Nu e de mirare, deci, ca avea planuri si vise de marire mari. A dorit sa impuna in interiorul aparatului birocratic o rigoare nemteasca. Bineinteles ca nu a reusit. A dorit sa ridice Iasul la nivel de capitala culturala, dar, dupa citeva intilniri mai mult sau mai putin reusite cu fortele de decizie locala, a inteles ca planul sau va fi dat peste cap de propria sa inertie. Si asa a fost. Daca in perioada interimatului fostul prefect putea fi vazut la cite o premiera sau la cite un vernisaj mai cu dichis, imediat dupa intrarea sa in functie, timpul nu i-a mai permis sa iasa in public decit la ocazii festive.
Pe parcursul interimatul sau, am avut ocazia sa-l intilnesc de trei ori. Prima intilnire a avut loc la Casa Patrata, unde am fost invitat sa particip la o reuniune legata de un proiect cultural al Iasilor. A doua s-a derulat in Parcul Copou, in apropierea teiului lui Eminescu, iar a treia la restaurantul Family, unde domnul prefect se afla in compania distinsului domn Titus Cheia. Fostul prefect a avut amabilitatea sa ma invite sa ma asez la masa lui din colt. Am discutat usor in cotradictoriu. Domnia sa era de parere ca Iasul niciodata n-o sa ajunga la nivelul Sibiului, si aceasta fiindca acolo domneste o rigoare imperiala, in timp ce eu eram de parere ca Sibiul nu se va ridica in veci la inaltimea spiritualitatii Iasilor, tocmai din pricina acestei rigori. Desigur, argumentatia mea s-a bazat pe un joc de cuvinte, usor de demontat, dar si pe un adevar pe cit de simplu, pe atit de evident. Si anume: la Iasi exista oameni, iar la Sibiu institutii si interesul forumurilor occidentale. Discutia a fost destul de amiabila. Desi foarte tinar, domnul prefect era trecut prin ciur si dirmon, pentru a crede in minuni facute peste noapte. Din una in alta, am ajuns si la poezie. Domnia sa m-a intrebat daca mai scriu. I-am spus ca lucrez la un roman. "Aha", a exclamat domnia sa, iar Titus a adaugat: "Nu stiu daca stiti, dar Nichita nu e numai un foarte bun poet, ci si un pamfletar redutabil…". Am replicat spunind ca nu mai scriu pamflete, tocmai pentru a nu stirni anumite sensibilitati. "Trebuie sa fim in pas cu Europa", am precizat. "Iar Europa are alergie la pamflete. Europa doreste un limbaj civilizat…". Domnul prefect m-a privit cu atentie, in timp ce Titus, batindu-ma pe umeri, a cautat sa ma consoleze: "Chiar daca am intrat in Europa, nu trebuie sa uitam ca traim in tara lui Arghezi si Caragiale. Aici cuvintele au intotdeuna sare si piper…". Domnul prefect a dat din cap, zicind: "Se poate…". Am simtit in vocea sa oaresicare amaraciune. Poate ca visa sa traiasca intr-un alt oras. Mai putin "contemplativ". Am continuat sa discutam pe tema capitalei culturale. Pentru multi dintre noi, Sibiul devenise o fixatie. I-am spus ca si acolo nu tot ce zboara se maninca. Piata orasului e intr-adevar o splendoare. Dar totul tine de fatada. Sibiul e mai frumos noaptea decit ziua. Cind luminile reflectoarelor decupeaza doar anumite portiuni din realitate. In spatele decorurilor apare un oras obisnuit, cu ziduri si acoperisuri darapanate. Cu pereti coscoviti si strazi pline de gropi. Nu trebuie decit sa treci de primul gang, pentru a vedea ce se ascunde in spatele aparantei sale splendori. Eram de parere ca Iasul, cu toate hibele sale, arata mult mai bine. Erau doar simple vorbe? Intr-un tirziu, cind avintul meu s-a mai domolit, domnul prefect m-a intrebat: "Domnule Danilov, mai tineti minte cind ne-am intilnit pentru prima data?". Mi-am rascolit memoria: nu-mi aminteam. "Aceasta s-a intimplat pe la inceputul anilor 90, la Casa Pogor. Venisem la cenaclu, eu am citit un grupaj de versuri, iar dumneavoastra ati luat cuvintul….". "Si ce-am zis?", l-am chestionat cu teama. "M-ati criticat…". Am ramas pentru o clipa descumpanit, apoi am zis: "Ar trebui sa-mi fiti recunoscator….". "De ce?", a intrebat prefectul. "Nu trebuie sa va suparati pe el, nu a facut-o din rautate", interveni Titus. "Nu sint suparat, dar nici nu inteleg de ce ar trebui sa-i fiu recunoscator?!". "Pentru ca v-am spus adevarul", i-am raspuns. "Daca v-as fi mintit spunindu-va ca aveti talent, ati fi mers pe aceasta cale si nu ati fi ajuns prefect…". Titus rise, iar domnul prefect se amuza la rindul sau. "Cine stie, poate ca aveti dreptate", spuse el.
Deseori mi-a venit in minte aceasta intilnire. Mi-am facut si mustrari de cuget pentru aroganta mea. Stiam cu totii (nu stiu de unde!) ca numirea sa in functie era una temporara si ca in culise déjà se lucra pentru schimbarea sa. Domnia sa parea sa nu stie sau sa ignore cu desavirsire acest fapt. Acum, cind ce era sortit sa se intimple s-a intimplat, ce as putea sa-i spun? Functia de prefect de Iasi atrage dupa sine ghinion. Chiar si cei care si-au dus mandatul pina la capat nu traiesc prea fericiti. Unii zic ca ar fi vorba de un duh rau ce ar bintui prin Prefectura. Altii sint de parere ca nenorocirea e legata de nefasta lege funciara si de toate blestemele ce planeaza in jurul ei. Cit timp domnul prefect s-a ocupat de cultura, a respirat destul de linistit. Cum a incercat sa se puna de-a curmezisul blestematei legi, cum a clacat. Demiterea a venit intempestiv. Fara nici un anunt prealabil. Motivul, conform unui analist local, ar fi unul ocult. Eu cred ca a scapat totusi destul de ieftin. Unii au ajuns la cremenal, iar altii s-au impuscat. Iar altii, care nici macar n-au fost prefecti, nici subprefecti, ci au ocupat vremelnic gradul de consilieri in cadrul cabinetului, au fost urmarti de Necurat mult si dupa debarcarea din functie. E cunoscut, de altfel, cazul unui poet local, incununat cu o coroana de diamante false adusa din indepartatul Orient, caruia i se urcase gloria atit de mult la cap, incit visa sa ajunga nici mai mult, nici mai putin decit ministru al Culturii. Vazind ca jocurile de culise nu-i ies cum ar fi vrut, s-a consolat un timp cu tinere ziariste pe care le lua in masina, pentru a le a abandona apoi pe cimp. In fine, n-are rost sa continui cu povestea, spun doar atit, ca, intr-o zi, intorcindu-se cu masina in oras, a calcat pe trecerea de pietoni un paznic, care a murit pe loc. Si credeti ca asta a fost tot? Diavolul puterii l-a orbit in asa masura, incit, omorind un om, laureatul n-a avut nici un pic de mustrari de constiinta. Ci, dimpotriva, iesind din masina si aplecindu-se asupra omului ce zacea cu fata zdrobita de asfalt, a spus cu compasiune in glas: "Mirosea a alcool…". Pai, dupa toate astea, sa mai spui ca nu exista Providenta! Pe domnul prefect Dumnezeu l-a ocrotit de la orbire.
Publicitate și alte recomandări video
