Caută 
1 MIN
Pe tema suicidului s-au scris mii de cărţi fără ca acestea să lămurească pe deplin ce anume îi determină pe unii oameni să se sinucidă sau să rămână în viaţă în împrejurări asemănătoare. Sinuciderea este prezentă în toate epocile şi societăţile, prezentând anumite variaţii în timp şi spaţiu, influenţate fiind de acţiunea factorilor psihologici, sociali, culturali, economici, politici, de mediu.
În vacanţele de vară, la bunici, îmi plăcea să joc fotbal pe bahna (tăpşan) pe care erau amenajate două porţi de fotbal. După ce trecea cireada de vaci, se adunau cei mari şi începeau meciuri ca pe stadion. Între toţi se evidenţia un băiat cu aliură de culturist. Muşchii şi-i formase la coasă şi la adunat fân, după cum mărturisea. Alerga ca un cal, ataca în forţă şi trimitea numai bombe spre portarul advers. Era cam dur, dar altfel prietenos. Într-una din seri, cineva ne-a spus că prietenul nostru a murit. Cică se spânzurase din dragoste. Era neverosimil ca un om cu un fizic robust să aibă un psihic atât de fragil. L-au îngropat la marginea cimitirului, după o slujbă scurtă, ca pe un proscris. Sătenii spuneau că nu e bine să pomeneşti despre sinucigaşi deoarece atragi răul, că sufletele lor damnate se chinuie în focul cel veşnic al iadului.
L-am iubit ca pe un frate. Lui îi datorez dragostea pentru munte. El m-a dus în urmă cu douăzeci de ani pe Vf. Toaca din masivul Ceahlău. Era charismatic, inteligent, politicos, sufletul petrecerilor. El se trezea dimineaţa şi ne făcea cafeaua şi tot el stingea lumina. Avea o familie frumoasă şi o profesie respectată, recompensată, dar cam stresantă. L-am revăzut cu un an înainte de a-şi lua zborul dincolo. Avea o figură chinuită, părea îmbătrânit, teribil de slab. Ce ai păţit, om drag, l-am întrebat? Sufăr de tulburare bipolară, mi-a răspuns. Când am primit vestea morţii sale, am urlat şi am plâns precum câinii care chelălăie.
Era un om de afaceri de succes, cu familie frumoasă, nu părea să ascundă probleme de vreun fel. M-am întâlnit cu el chiar cu două săptămâni înainte de gestul fatal. Tocmai venise dintr-o vacanţă la ski în Austria. Era uşor infatuat, genul care afişează consumul ostentativ, dar generos cu cei aflaţi în nevoie. Postările sale pe reţelele de socializare cu vacanţele exotice erau senzaţionale. Când am aflat despre plecarea sa intempestivă, am fost realmente şocat. Nici astăzi n-am aflat prea multe despre cauzele dispariţiei sale premature. Se pare că, în spatele vieţii sale flamboaiante, se ascundea o depresie tratată sau maltratată. Sufletul omului e un mare mister, nimeni nu poate desluşi complet ceea ce se ascunde în lăcaşurile sale.
Sinuciderea sau moartea săvârşită de victima însăşi a intrigat, fascinat sau stârnit interesul oamenilor din toate din timpurile. Decizia de a renunţa la propria viaţă rămâne un mister insuficient devoalat până astăzi. Sinuciderea a fost condamnată, tolerată, sau glorificată. Scriitori, poeţi şi pictori au fost sensibilizaţi fiecare în felul său de contexte şi poveşti de viaţă ţesute în jurul unor personalităţi marcante care au recurs la sinucidere ca soluţie ultimă la problemele existenţiale cu care se confruntau. Literatura şi colecţiile de artă din muzee depun mărturie faţă de preocupările artiştilor în legătură cu problematica sinuciderii.
Potrivit lui Georges Minois (2002) istoric al sinuciderii, lumea antică era destul de tolerantă faţă de sinucidere (omuciderea voluntară). În unele cetăţi antice (Atena, Sparta, Teba) existau anumite sancţiuni împotriva trupurilor celor care în mod voluntar renunţau la viaţă. Antichitatea greacă şi romană contabilizează o serie de sinucideri răsunătoare: Aristodem (sinucidere din cauza remuşcărilor), Cleomene (sinuciderea din onoare), Pitagora (sinuciderea pentru o idee religioasă), Hippolit (sinuciderea din castitate), Zenon, Diogene, Epicur (sinucideri filosofice), moartea sau „sinuciderea discutabilă” a lui Socrate, sinuciderea la romanii Cato, Seneca şi alţii.
Lumea Evului Mediu, sub influenţa creştinismului, a sancţionat aspru sinuciderea, dar nu în acelaşi mod pentru toţi. În perioada medievală raportarea la sinucidere era diferită în funcţie de apartenenţa la o clasă socială sau alta. Cazurile de sinucidere a ţăranilor şi meşteşugarilor erau condamnate, pe când cele ale nobililor erau tratate cu oarecare indulgenţă sau trecute sub tăcere. Renaşterea şi Secolul Luminilor au reprezentat perioade de emancipare, inclusiv privind atitudinea faţă de sinucidere. Moartea voluntară era văzută de unii gânditori ca o manifestare a libertăţii individuale. În Eseul despre sinucidere, filosoful David Hume (1783) consideră că, dacă sinuciderea nu este o crimă, atunci putem să-i acceptăm pe cei care cu curaj renunţă la viaţă atunci când aceasta devină o povară.
Psihiatrii consideră că sinuciderea este cauzată de anumite forme de alienare mentală, nebunie, anxietate sau depresie. Psihologii consideră sinuciderea un comportament auto-distructiv, o formă de devianţă individuală, de tulburare a instinctului de conservare a persoanei umane. Sociologii se centrează pe cauzele sociale ale sinuciderii. Există o anumită controversă între, pe de o parte, psihiatri şi psihologi, care pun sinuciderea pe seama unor cauze care ţin de constituţia fizică şi psihică a individului, iar pe de altă parte, sociologii care consideră că suicidul se explică prin factori sociali, independent de caracteristicile biologice şi psihologice ale persoanei care recurge la acest gest auto-distructiv.
Sinuciderea face parte din sfera comportamentelor disfuncţionale generate de problemele de sănătate psihică ale individului (dezechilibre emoţionale, anxietate, depresie). Fără să nege influenţa factorilor economici şi socioculturali, psihologii consideră că motivaţia sinucigaşilor trebuie căutată în structura de personalitate a individului. Jean Bachler (1975) consideră că moartea voluntară nu trebuie explicată prin statistici, ci pornind de la cazurile individuale de suicid. Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud (1905) apreciază că suicidul este o întoarcere a agresivităţii împotriva eului. Psihiatrii furnizează explicaţii care ţin de sfera patologiilor neuropshice (epuizarea neurotransmiţătorilor) asociate cu boli ca alienarea şi depresia, propunând tratament medicamentos, inclusiv spitalizarea persoanelor supuse riscului de sinucidere.
În sociologie, lucrarea lui Émile Durkheim, Despre sinucidere (1897), rămâne în continuare reprezentativă, de actualitate, generând controverse între cercetători. Sociologul francez defineşte sinuciderea ca fiind orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ comis de victima însăşi, care cunoaşte rezultatul faptei sale auto-distructive. În dezacord cu abordările psihologizante, Durkheim afirmă că sinuciderea nu este un rezultat al problemelor (disfuncţionalităţilor) individuale, care ţin de construcţia biologică şi/sau psihologică a persoanei, aşa cum este de pildă alienarea mentală. În alţi termeni, sinuciderea nu este altceva decât rezultatul manifestării unei „tendinţe colective”, având cauze sociale, nicidecum individuale.
Pe tema suicidului s-au scris mii de cărţi fără ca acestea să lămurească pe deplin ce anume îi determină pe unii oameni să se sinucidă sau să rămână în viaţă în împrejurări asemănătoare. Sinuciderea este prezentă în toate epocile şi societăţile, prezentând anumite variaţii în timp şi spaţiu, influenţate fiind de acţiunea factorilor psihologici, sociali, culturali, economici, politici, de mediu. Discuţia despre acest fenomen va continua într-un articol viitor, despre analiza geostatistică a sinuciderii în România.
Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
