Despre spaţiu şi teritoriu

În geografie, teritoriul a devenit de aproximativ 2-3 decenii o noţiune centrală, capabilă să redea reprezentărilor noastre complexitatea a ceea ce ne înconjoară. Şi ceea ce ne înconjoară e în primul rând spaţiu, o noţiune însă mult prea neutră pentru a caracteriza ceea ce simţim ca fiind mai elaborat. Insuficienţa semantică a spaţiului a dus la înlocuirea treptată a acestui termen cu teritoriu – o noţiune ce oferă mai multă profunzime chiar şi decât ceea ce am putea numi şi mediu (A. Moine, 2006) – termen la modă, utilizat foarte adesea în forma sa pleonastică de mediu înconjurător. Teritoriul se dovedeşte a fi mai subtil – e mult mai mult decât spaţiul, mediul (adunând aici mediul fizic, natural şi amenajat) sau oamenii care-l locuiesc şi îl însuşesc, la un loc.

Fără doar şi poate, în abordările geografice există mult spaţiu într-un teritoriu. Prin această afirmaţie nu intenţionez a face trimitere la utilizarea, deseori într-o manieră cvasi-sinonimică, a celor doi termeni. În definirea teritoriului, geografii subsumează acestuia numeroase spaţii: de la cel economic, la cel ideologic şi politic sau se referă la teritoriu ca la un spaţiu în care s-a produs materializarea întinderii unei puteri (Micoud, 2000).

Grupurile umane ce au creat aceste “spaţii” oferă spre exterior o reprezentare a istoriei lor, a particularităţilor şi a singularităţii lor (G. Di Méo, 1998). Astfel, omul nu mai e doar un element izolat, distinct, un simplu actor în ecuaţia teritoriului, ci devine consubstanţial acestuia.

Pentru G. Di Méo, teritoriul se bazează, pe existenţa unui spaţiu social şi a unui spaţiu trăit; iar de la spaţiul trăit la spaţiul perceput nu mai e decât un pas, aceste elemente constituente fiind privite prin prisma trecutului şi a relaţiilor umane întreţinute în interiorul unor limite date, într-un spaţiu securizant. Se naşte astfel sentimentul de apartenenţă la teritoriu, o teritorialitate profundă – identitatea, care se adaugă unei teritorialităţi, să-i spunem, superficială şi mai puţin durabilă – modul de practicare al teritoriului. Iată cum analiza teritoriilor ne aruncă în complexitatea construcţiei lor de-a lungul istoriei, în jurul socialului, al politicului şi al psihologicului.

Simplificând, teritoriul reprezintă un spaţiu apropriat (luat în stăpânire), marcat, amenajat şi planificat (O. Groza, 2005), ai căror locuitori au un anumit mod de practicare al acestuia (teritorialitatea superficială), care, cel mai adesea, imprimă în raport cu vecinătăţile/exteriorul identitatea teritorială (teritorialitatea profundă). În planificarea teritorială sau în ştiinţele administrative şi guvernanţă, definiţia teritoriului se delestează adesea de filosofia spaţială din fundal şi devine una extrem de simplă – spaţiu delimitat administrativ. Aici apare un potenţial conflict. Un grid administrativ dictat „de la centru” poate afecta pe termen lung logica naturală de funcţionare a unui teritoriu aflat la periferie.

Pornind de la maxima atribuiă lui Aristotel: întregul este mai mult decât suma părţilor sale şi glisând către teoria sistemelor putem afirma că un sistem teritorial este mai mult decât suma subsistemelor sale. Cu cât ne poziţionăm analiza la o scară mai amplă decât cea locală, cu atât sistemele devin mai complexe, iar logica lor de funcţionare depinde din ce în ce mai mult de contextul teritorial în care se încadrează. De la scara regională începând, simpla succesiune a centralităţilor şi spaţiilor polarizate, conformă modelului locurilor centrale (Christaller) nu mai e suficientă identificării ansamblurilor teritoriale coerente şi coezive.

Teritoriul la scările regionale sau superioare regionalului sunt adesea generate de ceva mai mult decât de o singură centralitate primordială. Unele dintre cele mai importante regiuni administrative ale UE se calează pe una sau mai multe axe urbane: Auvergne – Rhône – Alpes (cu reşedinţa la Lyon), Provence – Alpes – Côte d'Azur (cu reşedinţa la Marsilia), Baden-Württemberg (capitala la Stuttgart), Bavaria (capitala la München), Saxonia (capitala la Dresden), Emilia-Romagna (cu reşedinţa la Bologna) sau Toscana (cu reşedinţa la Florenţa). Mai mult, printre cele mai mari regiuni administrative sunt cele ce se suprapun unor aglomeraţii urbane policentrice de talie mare şi de importanţă mondială: Renania de Nord – Westfalia, Île-de-France, Lombardia, Saarland, sau Silezia.

Regionalizarea în România

În ceea ce priveşte România, chestiunea regionalizării pare că a devenit bau-baul teritorial suprem. Dincolo de interesele baronilor judeţeni, repetatele dezbateri din ultimile două-trei decenii asupra înţelesului regionalizării au condus din nou şi din nou la un sentiment de nelinişte, nu numai în rândul guvernanţilor, ci şi al cetăţenilor de rând, captivi modelului de gestiune centralizată a teritorioriului, inoculat de mai bine de un secol şi jumătate, ca şi cum apariţia şi (re)teritorializarea regiunilor ar putea să culmineze în cele din urmă cu un eşec al naţiunii. (Pe sâptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Publicitate și alte recomandări video