Despre tendințele oligarhice ale democrațiilor

Robert Michels (n. Köln, 1876 – d. Roma, 1936) a fost un sociolog de origine germană, naturalizat italian, care, fiind pasionat de ideea de egalitate, a aderat la ideologia socialistă și a frecventat ca membru Partidul Socialist German, respectiv Partidul Socialist Italian. În 1911 publică lucrarea de referință Partidele politice. Eseu despre tendințele oligarhice ale democrațiilor în care propune o discuție critică despre fundamentele teoretice și practice ale democrației din vremea sa. Cercetând cât de democratice erau partidele de masă, muncitorești și asociațiile sindicale care acționau în numele democrației participative și al egalității tuturor, sociologul constată că teoria nu prea se potrivește cu practica, că democrația este într-o imposibilitate funcțională, că „toți sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alții” și că interesele celor care conduc sunt departe de a coincide cu interesele celor pe care îi reprezintă.

Idealul democratic, de autoguvernare a maselor, este dificil de înfăptuit deoarece nu toți cetățenii au disponibilitatea și/ sau priceperea de a se implica în treburile publice. Apoi, Michels ne invită să ne imaginăm cum ar fi să delibereze 1000 de persoane asupra unei probleme de interes public. În orice organizație, din rândul membrilor se remarcă indivizi care, în virtutea unor însușiri psihologice (spirit de inițiativă, capacitate de organizare, mobilizare, discurs, charismă, avere) ocupă pozițiile de conducere. Cu timpul, cei puțini, care asumă conducerea organizației, se autonomizează în raport cu restul și devin o oligarhie. Cei mulți (masele/ poporul) sunt incapabili de organizare, mobilizare și exercitarea puterii în cadrul unei organizații. Cu cât o organizație este mai mare, cu atât are nevoie de birocrație pentru a fi condusă, iar aceasta nu poate fi generată decât de ominoritate interesată de putere și privilegii. Cine spune organizație spune oligarhie! Aceasta este legea de fier a oligarhiei, așa cum a fost formulată de Robert Michels.

Pe baza observațiilor sale empirice, sociologul afirmă că, oricât de avansată din punct de vedere democratic ar fi o societate, este nevoie de un transfer liber și spontan al suveranității alegătorilor pentru a fi guvernată. Alegerile constituie mecanismul prin care se realizează acest transfer de suveranitate care nu este altceva decât o delegare de competențe. Cei mulți, care nu sunt interesați sau nu au disponibilitatea de a se implica în politică, deleagă atribuțiile asociate exercițiului puterii/ guvernării unei minorități care formează clasa conducătoare (elita guvernamentală). Odată consumat gestul electoral, puterea alegătorilor ia sfârșit. „Cel mai redutabil argument împotriva suveranității maselor, susține Robert Michels, derivă din imposibilitatea mecanică și tehnică a realizării ei. Masele suverane sunt absolut incapabile de a lua hotărârile cele mai necesare. Neputința democrației directe, la fel ca forța democrației indirecte, constituie un rezultat direct al predominanței cantitative.”

Lipsa de participare și de implicare a celor mulți în afacerile publice (conducerea partidelor, guvernare, legiferare) amplifică tendințele de oligarhizare a partidelor politice, a vieții politice în ansamblul său, iar pe termen lung subminează democrația. Cei aleși formează o minoritate (elită/ oligarhie/ clasă conducătoare) care în timp monopolizează puterea și controlează distribuția resurselor în societate. În modul de funcționare a oligarhiei se poate observa o tendință de conservare a pozițiilor de putere deținute de membrii acesteia și a structurii birocratice pe care o au la dispoziție. Cu timpul, conservarea pozițiilor de putere devine un scop în sine pentru cei care guvernează. În acest sens, importantă nu este calitatea guvernării și bunăstarea celor mulți, ci perpetuarea la putere. În teoria democrației se spune că cei aleși (conducătorii) devin servitorii interesului public, dar practica oferă prea puține exemple concrete care susțin această teorie.

În lumina cercetării asupra partidelor politice a sociologului Robert Michels, propun să examinăm cum funcționează partidele politice din România anului 2020. Înainte de toate, să remarcăm că partidul politic este o instituție care generează încredere scăzută în percepția românilor. Sondajele de opinie arată că armata se bucură de încrederea a peste 85% dintre respondenți, în timp ce în partidele politice au încredere doar 16% dintre respondenți. Pentru cele mai scăzute cote de încredere în barometrele de opinie publică, partidele concurează cu Parlamentul – instituția fanion a democrației. După 30 de ani de democrație, românii au cea mai mare încredere în așa-numitele „instituții totalitare”: armata, pompierii, jandarmeria, biserica. Apoi, partidele politice autohtone sunt incapabile de o (re)definire ideologică clară în raport cu provocările lumii contemporane. Chiar și în campaniile electorale, dezbaterile articulate ideologic sunt inexistente. Recent, un partid parlamentar și-a invitat membrii pentru a participa la un referendum privind orientarea ideologică. La cursul despre partide politice, am învățat că, înainte de toate, partidul este o asociere de cetățeni care cred în aceleași valori, principii și au o ideologie care ghidează elaborarea politicilor publice, în virtutea căreia își propun să guverneze. Prin urmare, adeziunea pentru o ideologie precede înființarea unui partid politic și nu invers.

Politologul francez Pierre Bréchon afirmă că, spre deosebire de grupurile de interese sau cele de presiune, „partidele politice sunt locuri de creație ideologică”. Însă, mobilizarea electoratului la alegerile din 2020 nu implică și o competiție între ideologiile partidelor (concepție despre om, societate, stat, guvernare, lume). Lipsește „sarea și piperul” dezbaterilor electorale de odinioară. În România, nu ideologia, valorile, principiile, programele unifică membrii de partid, ci interesele de afaceri particulare coagulate într-un interes de grup. Traseismul politic este o confirmare a evacuării ideologiei din competiția electorală din România.

Partidele actuale nu sunt altceva decât forme oligarhice care organizează statul în funcție de propriile interese și impun societății o „ordine juridică” prin care își legalizează dominația asupra celor mulți. Agenda socială și economică a oligarhilor din partidele politice nu coincide decât pe alocuri și atunci declarativ cu cea a cetățenilor pe care pretind că îi reprezintă. De la promisiuni electorale la proiecte concrete distanța este mare și produce adesea insatisfacție față de direcția în care merg lucrurile în țară.

 

Bibliografie:

Bréchon, Pierre (2004), Partidele politice, Editura Eikon, Cluj-Napoca.

Lallement, Michel (1997), Istoria ideilor sociologice, de la origini la Weber (vol. I), Editura Antet, Bucureşti.

Michels, Robert (2011), Partidele politice. Studiu sociologic al tendinţelor oligarhice din democraţia modernă, Editura Antet, Bucureşti.

 

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video