Despre viaţă

Adevărul este că am trecut în viaţă ca câinele prin apă: şi în timpul comunismului, şi după aceea. Ascultam la Europa liberă despre Goma, bunăoară, dar nu mă simţeam implicat, parcă nu mă privea pe mine. Simţeam lucrurile acestea ca ceva străin. Cred că cam tot românul simţea cam la fel. Şi încă: Ce m-a făcut să nu le scriu până acum? Lenea? Lipsa de experienţă? Trândăvia sau, mă rog, un fel de dolce farniente? Mă tot îndemnam, dar am tot amânat. De fiecare dată, mă pomeneam în faţa ignoranţei mele faţă de trecut. Apoi m-am tot îndemnat. În viziunea mea trebuiau să fie nişte fragmente de spaţiu fără timp şi, până la urmă, un text despre discontinuitate, disponibilitate şi intermitenţă. Deci nu trebuia să fiu constrâns de reguli stricte. Cum mi-a convenit mie mai mult în viaţă şi cum este în literatura-literatură, pe asta o apreciez: nici câine, nici ogar, nici în car, nici în căruţă, nici în teleguţă. Aşa este la marii autori – eu aşa cred. Sau o fi prostie? Ce ar putea fi nişte amintiri, fie şi sucite, uituce, smulse din timp? Mă tot întreb şi socot. Adevărul este că nu pot ajunge la nici o concluzie. În fine, să lăsăm consideraţiile astea cam fără noimă, deşi aş mai avea ce spune pe tema asta, şi să încep. Va ieşi ceva până la urma urmei. Aşadar, m-am născut sub zodia cea mai porcească pe care a cunoscut-o vreodată omenirea – comunismul. Şi al doilea rău. Şi mai mare. Comunismul a fost de sorginte rusească, bolşevică. Iar americanii ne-au lăsat de izbelişte. Trebuie spus şi răsspus asta. Bineînţeles, atunci, în 1955, eu nu simţeam asta la început. Dar părinţii mei au simţit pacostea cu vârf şi îndesat. Au rămas fără pământ, au fost scoşi de pe făgaşul lor de ţărani din tată-n fiu, apoi colhozul numit după aceea CAP, dar era, cum zicea tata, tot un drac. Iar sătenii mei mai tineri, aflaţi aici, în coasta Iaşilor, s-au proletarizat. În câteva zeci de ani, s-au prăbuşit lumi după lumi, iar seismele spirituale au angajat până şi materialitatea geografică a pământului. Acuma, ce-i drept, dacă citeşti presa postdecembristă şi o anume literatură anticomunistă, ai zice că opozanţii regimului „ăla” au fost câtă frunză şi iarbă, căcălău, că una-două românul era mai rău ca câinele din legătoare: că repede şi degrabă nea Ion, că şi el îi om, se burica împotriva secretarului de partid, a politrucilor de tot soiul, a autorităţilor. Nu mai vorbesc de Ceaşcă-Scorniceşteanul era la degetul lor mic! Iar disidenţi erau de tot soiul, la fiecare colţ de stradă, de prejudecăţi şi de concepţii. Am cunoscut un scriitoraş de până la genunchiul broaştei, care mi se urca ca scroafa-n copac: cum i-a spus-o el de la obraz redactorului-şef Cutare, că nu i-a publicat o notulă de trei rânduri şi un sfert. Cum s-a încrucişat cu Nichita (cum care Nichita? Marele Nichita!) la intrarea restaurantului U.S. şi cum Nichita era cam grizat. Şi cum au pus ţara la cale, cum l-au înjurat ei pe Ceaşcă… şi cum… Nimic din toate acestea! Discontinuitatea, disponibilitatea şi intermitenţa, ca să vorbim mai pe domneşte, au devenit dimensiuni ale vieţii umane. În era cvantelor lui Planck şi a principiului indeterminării a lui Heissenberg ar fi stupid să te cramponezi de nişte amintiri continui! Şi stai, că geniul lui Einstein nu a cuprins încă totul lumea. Aşa mi se pare. Deocamdată trăim încă răgazul pe care ni-l dau epigonii. Dar când se va instala geniul său în lume, nemaiîngăduind nici o evaziune, atunci, abia atunci, revoluţia lui îşi va dezvălui adevărata faţă. Se ştie, un geniu nu este contemporan cu viaţa sa. Geniul este prin esenţă profetic. Şi ce nu profetizează Albert Einstein? La întrebarea asta trebuie să ne gândim cu cea mai cumplită înfricoşare. Mi-este greu să mă gândesc la ea. Dacă citeşti presa postdecembristă (şi, iată, au trecut treizeci de ani şi mai bine) şi o anume literatură supurând de mândrie naţională, ai zice că opozanţii regimului comunist au fost câtă frunză şi iarbă, căcălău, că una-două românul se burica împotriva secretarului de partid, că, dovedind o înţelepciune bimilenară, ieşenii i-a zis-o de la obraz Ghiţulicăi, că politrucii de pe vremea aia erau nimica toată pentru el, nişte fâsuri. Căci aşa am rezistat noi – prin pârţuri. Nu mai vorbesc de Ceaşcă – ăsta era la degetul lor cel mic. Iar disidenţii români au fost vreo 22 de milioane. Dar adevărul e, s-o spunem pe dreptate, că românaşul a tăcut ca balega-n iarbă şi a fost moale ca o ţâţă de vacă, ca un tractor dezafectat, uitat în curtea înierbată a unui fost CAP. Disidenţii îi numărai pe degetele de la o mână. Care nu lua calea Occidentului, intra în puşcărie. Iar Uniunea scriitorilor slabi, fricoşi şi mediocri, după aplauze îndelungi şi furtunoase, mai adopta o telegramă de felicitare către Ceauşescu pentru alegerea la al nu ştiu câtelea congres. După care urma la belle époque, adică labele poc! Au trebuit să ne împingă de la spate unii şi alţii, nu-i mai numesc, ca să facem şi noi revoluţie până la urmă. Ultimii din fostele ţări sărăcialiste. O revoluţie, e drept, cu împuşcaţi şi cu torţionari nicicând pedepsiţi. O revoluţie şi nişte alegeri „demoncratice” care au adus în fruntea ţării, ca nicăieri în partea asta de Europă fostă rusizată, un pârât democrat – Iliescu, care a ştiut să tragă populaţiei vânturi. Sigur, comunismul a trecut. Dar un nou tip de comunism, altfel numit, cuprinde pe zi ce trece politicienii din marile ţări ale lumii. Cele care influenţează volens-nolens şi pe cele mici. Şi nu numai pe politicieni. Îngrozitor!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video