Deteritorializare (II)

Astfel, mecanismul de funcţionare al deteritorializării poate alimenta şi centrifuga identitară a unui teritoriu care îşi pierde capacitatea de autogestiune şi este prost gestionat din exterior.

În fazele iniţiale ale procesului construirii teritoriului, adaptarea la mediul fizic, respectiv modul de utilizare productivă a solului şi a altor resurse, e esenţială. La nivel scalar local, mediul fizico-geografic joacă şi în prezent un rol determinant, nu numai în cazul spaţiilor predominant rurale, care-şi pliază întregul sistem economic pe caracteristicile acestuia, ci şi în cazul zonelor urbanizate, care în evoluţia lor se adaptează geologiei, declivităţii, hidrografiei etc. Când ne referim la scările superioare localului, adaptarea la mediu generează tipul de habitat, orientarea şi calibrarea fluxurilor, care sunt capabile să imprime parametrii demografici, dar şi modul de organizare socială, culturală, politică şi administrativă. Toate acestea se transformă de-a lungul timpului în structuri adânc încrustate în spaţiu şi cu o rezilienţă considerabilă, capabilă să condiţioneze în mod mai mult sau mai puţin discret procese şi fenomene din perioadele aparţinând unui viitor îndepărtat.

Reţeaua de aşezări reprezintă pe de o parte subsistemul cel mai vizibil, iar pe de alta parte forma cea mai persistentă care constituie sistemul spaţial al unei societăţi – Archeomedes, (1998), Des oppida aux métropoles. Ori reţeaua de aşezări, rezultată din multiplele negocieri cotidiene ale grupurilor umane cu distanţa şi cu mediul, desfăşurate timp îndelungat, urmează liniile de forţă ale spaţiului geografic fizic: marile văi ale râurilor şi fluviilor, depresiunile intramontane sau intracolinare, zonele de contact geografic (între zonele mai înalte şi cele mai joase, între zonele împădurite şi cele de stepă sau silvostepă, litoralele etc.).

Modul în care structurile majore ale cadrului natural pe care se muleaza reţeaua de aşezări se înscrie în timp în arhitectura teritorială şi are în orice prezent al unei entităţi teritoriale de tip politico-administrativ (comună, judeţ, regiune, stat) un dublu efect, în care frâna distanţei joacă un rol determinant. Când ne referim la scările spaţiale superioare (naţionale şi/sau regionale), pentru că acestea sunt importante pentru discursul nostru, e vorba, în primul rând, de logica „naturală“ a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă faciliteaza controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice cu o anumită eficienţă energetică, pe când un teritoriu fragmentat din punctul de vedere fizico-geografic va îngreuna în mod considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce de cele mai multe ori la un sistem administrativ federal sau regionalizat. Relativizând şi schematizând, Elvetia poate fi un exemplu în acest sens, însa mai evident este cazul statelor de întinderi uriaşe, unde frâna distanţei joacă un rol determinant în organizarea spaţială şi planificarea teritorială (SUA, Canada, Rusia, Brazilia, Mexic, etc.) unde, alături de distanţă, eterogeneitatea cadrului natural impune sisteme federale şi federative.

În al doilea rând, odată cu eliberarea din chingile distanţei prin inventarea tehnicilor de eficientizare a consumurilor energetice şi a dezvoltării sistemului de circulaţie, sistemul teritorial se vede din ce în ce mai integrat în sisteme de rang superior, ele însele cu propriile lor structuri spaţiale ordonatoare.

Aşa cum am precizat şi în ultima parte a articolului precedent, centralităţile se ordonează trans-scalar: cele locale se subordonează unor aşezări urbane de talie mai mare şi mai bine situate în raport cu geometria relaţiilor spaţiale. Acestea din urmă, pot genera centralităţi superioare, ce au capacitatea de a insera micile organizări spaţiale obţinute pană la scară globală. Fiecare centralitate generează o structură teritorială ai căror locuitori îşi au propriul mod de practicare a teritoriului, propria teritorialitate, iar în raport cu cei din exterior ceea ce îi defineşte e identitatea. Cu alte cuvinte, trans-scalaritatea centralităţilor induce o trans-scalaritate a teritorialităţilor. Poţi fi în acelaşi timp şi hârlăuan, şi ieşean, şi moldovean, şi român, fără ca aceste teritorialităţi să se jeneze una pe cealaltă.

Anihilarea centralităţii superioare, aşa cum s-a întâmplat în cazul Iaşului, în contextul proiectării şi construirii structurii naţionale, poate altera iremediabil teritorialitatea, în cazul nostru, cea moldoveană; e vorba mai ales de teritorialitatea, pe care am numit-o în articolul precedent, superficială – modul de practicare a teritoriului, mai puţin identitatea, ceva mai stabilă în timp. Dar nici aceasta nu e de neînlocuit! Persistenţa noilor relaţii asimetrice, dintre noul centru şi noua periferie, poate afecta şi capacitatea de rezilienţă a structurilor teritoriale recentrate, care poate fi vinovată şi de inducerea în rândul populaţiei a unei realităţi de o subiectivitate crasă – starea de inferioritate în raport cu ceilalţi! Astfel, mecanismul de funcţionare al deteritorializării poate alimenta şi centrifuga identitară a unui teritoriu care îşi pierde capacitatea de autogestiune şi este prost gestionat din exterior.

Din această perspectivă, nu mai sunt de neexplicat fenomene ca disidenţa teritorială a bucovinenilor sau a vrâncenilor şi a gălăţenilor. Exemple mai sunt, şi încă unele foarte recente. Elucubraţiile potiticienilor suceveni, conform cărora botoşănenii şi nemţenii au dorit dintotdeauna să fie bucovineni (afirmaţii repetate în contextul numeroaselor episoade ale regionalizării României) sau inventarea unei Bucovine Mici, nume atribuit (absolut inept!) părţii neocupate de austrieci a vechiului ţinut al Sucevei (zonele Paşcanilor şi Fălticenilor). Mai multe, săptămâna viitoare.

Publicitate și alte recomandări video