Deveniri

E, de fapt, un şir, un lanţ de întrebări, care mă îndeamnă la un bilanţ, desfăşurat pe-ndelete într-o carte de-a Întrebătoarei (unde mai dau mulţi alţii cu subsemnatul) şi, în compendiu, în ”Cronica veche” ce tocmai e gata să apară. Întrebătoarea (locuitoare de Bucureşti şi cercetaşă literară tot acolo) a bănuit că nu voi fi deranjat cu astfel de chestionări, în oraşul pe care-l locuiesc de taman 55 de ani, ştiind prea bine că nimeni nu-i profet… la el acasă. Întrucât pot spune că Iaşul a devenit, pentru mine, acasă, pe când acasă, locul natal e un spaţiu tot mai iluzoriu, tot mai de neatins, dintr-un timp şi el tot mai  improbabil. Improbabil? Mă joc cu vorbele. Vârstele trăite acolo, în Iacobenii Jijiei, nu doar că-s imprimate definitiv în mine, dar s-au imprimat şi-n cărţile pe care le-am scris, fie acestea transportoare de poezie, proză, publicistică, memorialistică… Dar deja am spus acolo, deosebindu-l de aici… Aici unde, la 20 de ani (un pic cam târziu…) deschideam uşa celebră (să nu-l uităm pe Val Gheorghiu) a Universităţii; peste 5 ani (la absolvire), poarta, de fier neforjat, a Radioului Iaşi; peste alţi 5 ani (după o experienţă radiofonică de poveste), deveneam redactor la ”Cronica” şi-mi apărea  prima carte de versuri (la ”Junimea"), pentru care primeam un onorant premiu. Mă alint uneori (ca orice om?…) că – vorba cântecului – nu eram de faţă când s-a-mpărţit norocu, dar… O blândeţe iubitoare, ca soţie, un fiu (blonduţ şi longilin), un şir de cărţi, o rotondă cu prieteni, câteva recunoaşteri (necesare, tot întru mângâierea orgoliului), vreo iniţiativă particulară (cum ar fi, de-un exemplu, ”Cronica veche”) – ce-mi pot dori mai mult, ca să nu zic c-am făcut/ fac degeaba umbră pământului?…   

Privind înapoi fără mânie, ci (cum zice Thomas Wolfe?) ca un înger către casă, uneori, da, m-am cheltuit mai mult decât îmi erau resursele şi puterile. Sau mi-am folosit resursele într-un mod inconştient, auto-flagelant, ca-n barbianul (uni)vers: Trup sfânt şi hrană sieşi, hagi rupea din el. M-am risipit. Mi-a lipsit egoismul, egotismul, dacă vreţi, şi încă din copilărie mi-am pus problema pentru cine exist. Fără semn de întrebare, doar ca o asumare a eului, faţă de ceilalţi, faţă de lumea din jur. Nu poţi exista pentru toţi, şi e destul ca o singură fiinţă să existe pentru tine. Spus aşa, neted, sună sumbru, dramatic chiar, pentru un poet (eu, adică) recunoscut (de un remarcabil critic literar) ca evoluând între gravitate şi ironie. Gravitatea – cum mărturiseam altundeva – am avut-o de la natură, ironia am căpătat-o în timp.

E un clişeu modern, niciun scriitor n-o să spună că a ales, ci a fost ales, că nu el scrie, ci este scris… Astfel, demersul creator capătă o justificare divină şi-un impuls venit de dincolo de propria voinţă. Ceea ce-i chiar adevărat, altminteri neavând nicio explicaţie faptul că, în loc să se abandoneze unei munci eficiente, un ins oarecare se abandonează cuvântului. Şi devine foarte grav, aproape gravid – e singura şansă, da, ca şi bărbaţii să nască… Iar comportamentul lor e de lehuză, n-ai voie să-i atingi nici cu o floare… Din acest punct de vedere, poetul e o canalie mică, un profitor! Spuneam mai înainte că n-am fost/ nu sunt egoist? Mă contrazic repede: creaţia e o formă-limită a egoismului, iar starea poetului, pentru cei din preajmă, pentru cei dragi, una greu suportabilă. Fiecare poet îşi doreşte o blândeţe iubitoare (sintagma e de la Laurence Durrell citire), care să-l alin(t)e (dar să nu-l abandoneze), să-i suporte toate capriciile, să-i creeze toate condiţiile şi-n acelaşi timp să nu-l stingherească cumva, cu ceva. Dacă e posibil, să fie şi acolo, cu el, dar să fie şi-n altă parte… Fără a se gândi la, sau trecând peste, ignorând frustrările, mâhnirile, deziluziile pe care i le produce Celuilalt.

Poezia a fost şi a rămas pentru mine o formă de comunicare. Publicistica nu-i decât un alt mod de-a mă exprima. Un volum de-al meu (din secolul trecut…) se cheamă Pentru cine exist, altul Poezie deschisă (titlu calchiat după Umberto Eco, Opera aperta, în vogă atunci).  Am avut şansa de-a trăi în două lumi: una a dictaturii, a cenzurii şi-a tot felul de umilinţe; cealaltă, a libertăţii, ţărmurită doar de propriile noastre limite. Pentru cel care ani, chiar decenii la rând, şi-a înghiţit, şi-a voalat sau esopizat cuvintele, deschiderea din decembrie ’89 a fost cu adevărat izvăbitoare.

Dar devenirea/ revenirea/ extro/ introvertirea, mai mult decât în interviul de la care am purces, aici şi acum, sunt mărturisite într-o proximă carte – Cronice şi… anacronice. – pe care Junimea (unde mi-am aflat, în 1971, Punctul de sprijin) mi-o va oferi curând. Închiderea cercului?… O nouă deschidere? Cine ştie… 

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video