Deze(a)ificarea

Pentru mine e interesantă direcţia în care a purces toată discuţia asta despre AI. În special reacţia profund emoţională pe care o generează, stimulată nu în mică măsură de creatorii unor instrumente care folosesc AI şi care trebuie să fie cât mai „productive”. Dar mi-e teamă că nici nu pot participa la acest „bairam” emoţional şi nici nu cred că are vreun fundament real. Motivele pentru care spun lucrurile astea sunt câteva şi vreau să vi le povestesc mai jos.

Imagine creată de autor cu ajutorul Bing AI image generator

Din perspectivă istorică, nu e nici pe departe prima oara când apare o tehnologie sau o sculă nouă care pare să aibă potenţialul de a ne schimba destinul, nu doar personal ci al întregii „umanităţi”. Şi mă gândesc, ca să nu mergem foarte departe în timp, la maşinăriile cu aburi care au transformat profund lumea la vremea lor. Cel mai interesant este pentru mine că revoluţia AI bate ca efect emoţional apariţia computerelor, care au schimbat într-un mod inimaginabil acum 50 de ani lumea în care trăim şi viaţa pe care o ducem. Şi totuşi nu au stârnit aşa un val de interes şi de dezbatere acerbă cum a stârnit AI-ul (şi în afară de gogoriţa cu sfârşitul omenirii din anul 2000, virusul 2K, au provocat doar foarte multe bucurii). Ca să nu mai vorbim de internet (să rămânem în zona „soft” a lucrurilor).

În al doilea rând, proprietăţile şi dimensiunile capacităţii „transformatoare” a AI-ului sunt cel puţin spus exagerate. Şi asta puteţi verifica simplu fiecare dintre voi. Vă invit să folosiţi instrumentele care ne „sperie” atât de tare. Sunt la îndemână şi puteţi verifica în detaliu dimensiunea lor „inteligentă”. Folosiţi ChatGPT, penultima versiune e gratis şi disponibilă pentru oricine. Veţi primi răspunsuri de tipul articolelor din Enciclopedia Britannica. Pentru că în mare parte asta este. E o colecţie a cunoştinţelor umane adunate până în prezent. E Larousse-ul modern. Şi le potriveşte destul de bine. Asta pe unii i-a speriat. Eu spun ca ar fi fost foarte trist ca în secolul 21 o unealtă de tipul ăsta să facă mai puţin, să nu fie măcar peste Google. Nu ne arată decât că am ajuns să acumulăm, ca specie, o cantitate de informaţie gargantuana, pe care puterea de calcul din zilele noastre (şi ea impresionantă) o poate „manageria” mult mai coerent.

Asta ne aduce la următoarea problemă. Capacitatea de calcul. Orice evoluţie măcar la fel de impresionantă a aşa-zisei inteligenţe artificiale va solicita o putere de calcul pe care siliconul nu o va mai putea duce. El se află deja foarte aproape de limitele sale fizice de dezvoltare. Ceea ce va fi foarte trist pentru „inteligenţa” artificială. Va fi nevoie de desăvârşirea computerelor cuantice pentru a putea trece la nivelul următor. E adevărat că puterea de calcul pe care o promite calculatorul cuantic va permite cel mai probabil „inteligenţei” artificiale să fie, în sfârşit, inteligentă.

Cel mai probabil, o mare parte din reacţia asta extrem de emoţională vis-à-vis de AI vine din „temerea” sădită de Asimov acum multe decenii că vom ajunge sclavii roboţilor, sau, mai rău, aceştia ne vor anihila ca specie. Practic, acum pe Pământ sunt foarte puţini oameni care să nu fi trăit cu gândul ăsta prezent mai firav ca o şoaptă, dar prezent, în cultura noastră colectivă. Şi, chiar dacă pentru mulţi era o „prostie” sau o „imposibilitate”, performanţele softurilor moderne au scos gândul ăsta din culisele creierului şi l-au investit cu o probabilitate de realizare care, din nou, e cel puţin exagerată.

În altă ordine de idei, această nouă metodă de a produce „soft” sau programe pentru computere, vine cu îmbunătăţiri marginale atât pentru medicină, cât şi pentru alte domenii, ceea ce nu poate fi decât o bucurie. Orice pas înainte în lămurirea diagnosticelor sau în urmărirea evoluţiei unei boli sub tratament este mai mult decât binevenit. Şi asta ne bucura, sau cel puţin ar trebui.

Am lăsat la sfârşit, argumentul cel mai important: creierul uman. Cei care sunt speriaţi de AI înţeleg foarte puţin ce înseamnă cu adevărat inteligenţa şi mai ales care sunt capacităţile creierului uman în orice direcţie. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, ignoră cu desăvârşire una din cele mai puternice forţe cunoscute în univers: forţa genelor. Dacă cineva are impresia că e posibil cu atâta uşurinţă să anihilezi viaţa, se înşală profund şi amarnic.

De aceea, până la noile forme de computere despre care vorbeam mai sus, sau altele, daţi-mi voie să mă bucur de avansul pe care AI-ul îl aduce ca soft mai capabil să ne ajute în diverse activităţi şi să nu mă sperii încă de inevitabila supremaţie a roboţilor. Înţeleg foarte bine problemele etice pe care orice sculă puternică le generează până la urmă (deşi suntem şi aici departe de problemele etice ridicate de controlul atomului şi era nucleară), sau problemele (chiar dacă nu noi sau nemaivăzute, dimpotrivă) de reorganizare a pieţei muncii, dar asta nu face AI-ul diferit faţă de orice altă revoluţie tehnologică. Până una alta, eu am să pariez încă pe creierul uman şi pe bateria pe care, şi eu, o ţin în buzunarul de la piept.

Articolul face parte din seria „Trebuie să ne temem sau să ne bucurăm de dezvoltarea AI?”, tema de meditaţie propusă de redacţie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârşitul anului 2023.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi

Publicitate și alte recomandări video