Dezechilibrul francez

La ora la care acest text este transmis redacției, nu se înregistrase încă nicio „replică” semnificativă la cutremurul din ultimele zile – demisia guvernului Sébastien Lecornu, la doar o zi de la prezentarea listei de miniștri și învestirea de către președinte.

Între posibilele replici s-ar număra o (nouă) dizolvare a Adunării Naționale, o decizie de a învesti un guvern de altă culoare politică, ceea ce ar însemna „coabitare” sau, la limită, demisia Președintelui și resetarea totală a jocului politic. Este improbabil, dar nu imposibil, ca președintele Emmanuel Macron să recurgă la un asemenea gest în următoarele ore, pentru că toate semnalele transmise până acum sugerează că va încerca organizarea unui dialog între partide în speranța că se vor putea contura un guvern și un buget.

După cum se știe, în Franța guvernul nu are nevoie de un vot de învestitură pentru a-și începe activitatea. Domnul Lecornu își va trece în CV o experiență de premier de aproape o lună, pentru că a fost desemnat la începutul lui septembrie, dar mai corect ar fi să contabilizăm ceva mai puțin de 24 de ore. Atât a durat mandatul pentru echipa sa de miniștri, între momentul desemnării și cel al plecării. Cu alte cuvinte, premierul Lecornu nu a reușit să folosească luna pregătitoare pentru a oferi o minimă bază de existență cabinetului său.

Să notăm că declanșatorul a fost reprezentat de decizia formațiunii Republicanii (dreapta conservatoare), care anterior sprijinise și chiar avusese exponenți în cabinetele Barnier și Bayrou, de a-și retrage sprijinul și de a nu mai participa la guvernarea Lecornu. Mai precis, liderul Republicanilor, Bruno Retailleau, ministru de Interne (și aspirant la funcția supremă, în viitor) s-a arătat revoltat de prezența în echipa guvernamentală a fostului ministru de finanțe Bruno (tot Bruno!) Le Maire. E drept că ar fi fost vorba de alt portofoliu decât Finanțele, dar aripa dreaptă a Republicanilor îi reproșează lui Le Maire – de fapt, îi reproșează asta și lui Macron – creșterea deficitului bugetar și, în sens larg, criza financiară cu care se confruntă Franța.

Premierul Lecornu, afirmă Retailleau, i-a ascuns până în ultimul moment includerea lui Le Maire în cabinet. Și aici intervine situația specifică Franței. Într-un regim parlamentar sau chiar într-unul cu președinte puternic, dar în care funcționează vechea și consacrata logică a coalițiilor politice, ar fi de neconceput ca un partid component să nu afle ce garnitură propune un partener și, în general, care e lista completă a cabinetului. Poate că un drept de veto în privința nominalizărilor efectuate de partener ar fi prea mult, deși nu ar fi chiar lipsit de temei – dar transparența pare logică. Dacă aceasta înseamnă sau nu și un drept de veto este o altă chestiune, deși într-o coaliție armonioasă ar trebui să existe un asemenea acord preliminar. În Franța, însă, nu există o experiență a coalițiilor, iar sistemul nu le încurajează.

Cu alte cuvinte, premierul Lecornu nu a acționat ca un lider de coaliție între constelația pro-Macron și Republicani. Și dacă și-ar fi dorit să o facă, i-ar fi fost greu, în condițiile în care guvernul trebuia să fie „al Președintelui”, iar gruparea politică a lui Macron, „Renașterea”, nu poate lua decizii majore de politică publică fără aviz de la Palatul Élysée. Ceea ce definește sistemul politic francez, de altfel, nu este doar forța Președintelui. Tot definitorie este și slăbiciunea partidului de guvernământ (sau a principalului partid de guvernământ) în perioadele „normale”, adică atunci când aceeași forță politică domină și la Élysée, și la Matignon.

Lucrurile nu stau așa în rarele perioade de coabitare. Spre exemplu, dacă Emmanuel Macron ar ceda și ar desemna un premier dintr-un partid din blocul de stânga, acesta ar începe să aplice preceptele consacrate în materie de coaliții, pentru că nu ar fi supus presiunii șefului statului – și ar respinge-o virulent, dacă ea totuși s-ar face simțită.

Dar, în aceste momente, nu vorbim de coabitare. Domnul Lecornu mai are timp până miercuri seara să negocieze un acord care să-i ofere posibilitatea de a forma un nou guvern – de preferință, unul mai durabil. Dar, din câte se pare, șansele sunt foarte mici. Iar presiunile opiniei publice și cele ale piețelor internaționale, spre a nu mai vorbi de cele ale opoziției, complică mult încercările președintelui Macron de a găsi o formulă de echilibru.

Publicitate și alte recomandări video