Întâlnirea între miniştrii de externe rus şi american - Serghei Lavrov, respectiv Anthony Blinken - ar trebui să contribuie semnificativ la iniţierea unui real proces diplomatic între cele două ţări, ceea ce ar însemna depăşirea fazei „pre-diplomatice” definite în titlul acestui articol. Desigur, folosirea acestui adjectiv este contestabilă, pentru că diplomaţia e un termen foarte cuprinzător. Totuşi, se poate considera că Rusia şi Vestul încă mai au de lucrat până ce vor începe să vorbească unul cu celălalt, nu unul despre celălalt.

Înainte de toate, este nevoie ca la Moscova să se accepte desfacerea pachetului de teme avansate, pe un ton ultimativ, interlocutorilor occidentali. Aşa cum se prezintă acum, situaţia nu permite definirea unei agende de teme asupra cărora să înceapă dialogul diplomatic, în adevăratul sens al cuvântului. Pur şi simplu, nu se poate ca Alianţa Nord-Atlantică să îşi nege dreptul de a se extinde sau de a opera pe teritoriul tuturor statelor-membre. Dar, în urma unui proces diplomatic, se poate ajunge la situaţia în care NATO să recunoască faptul că înspre Est nu mai poate exista avans - sau nu mai poate exista fără apariţia unor riscuri de securitate majore. La fel, în urma unui proces diplomatic se poate ajunge la un mecanism prin care cele două părţi să îşi îndepărteze manevrele şi, în timp, poate chiar o parte din capabilităţi, de graniţele celeilalte părţi. Dar o asemenea evoluţie ar putea apărea doar ca produs al unui proces diplomatic, nu ca o precondiţie a lui. În ambele situaţii, Moscova trebuie să ofere, la rândul ei, concesii: Rusia nu se află în situaţia de a-şi impune voinţa, iar clamarea unor presupuse nedreptăţi istorice nu o ajută prea mult.

Liderii politici, diplomaţii şi experţii occidentali sunt sinceri atunci când recunosc că nu ştiu ce se va întâmpla în zilele şi săptămânile următoare. Kremlinul are o multitudine de variante de acţiune, iar povara alegerii este dificilă. Multe dintre aceste căi duc la conflict armat, deşi nu trebuie pus semnul egal între conflict armat şi invazie. Câteva - din fericire, nu multe - ar conduce la escaladare sau extindere a conflictului, cu pericole majore pentru securitatea întregului continent. De aceea este important ca discuţiile din această perioadă să producă rezultate pe care Moscova să le poată considera utilizabile, să nu fie înclinată să acţioneze violent doar pentru că nu obţine satisfacţie pe niciuna dintre direcţiile de interes.

Evident că unul dintre subiectele importante îl reprezintă extinderea Alianţei şi principiul potrivit căruia orice stat poate aspira la integrare. Aşa cum ne amintim şi noi din perioada 1997-2004, primirea unei ţări este condiţionată nu doar de nivelul său de democraţie sau de ataşamentul faţă de principiile statului de drept, ci şi de contribuţia sa la cauza securităţii celorlalţi membri. Spre exemplu, statele Europei Centrale şi de Est au fost chemate să-şi rezolve problemele politice cu vecinii, înainte de a primi invitaţia de aderare. Ar fi o ipocrizie să i se pună Ucrainei o condiţie similară, dacă aceasta va încerca să-şi reia traseul înspre NATO. Dar, la fel ca în 1997-1999 sau 2002-2004, admiterea unui membru trebuie să conducă la îmbunătăţirea sau măcar menţinerea gradului de securitate al celorlalţi membri. Şi, din păcate pentru aspiraţiile euroatlantice ale unei mari părţi din elitele politice şi din populaţia Ucrainei, integrarea ei în NATO nu pare să îndeplinească această condiţie, în momentul de faţă. Este o părere pe care o împărtăşesc, fără a şi-o asuma public, mulţi dintre liderii politici ai statelor-membre.

Atunci când şi-au prezentat pachetul de cereri adresate Occidentului, reprezentanţii diplomatici ruşi nu aveau cum să spere că simplul zăngănit de arme în preajma graniţelor ucrainene poate inversa un amplu proces geopolitic derulat pe un interval de aproape trei decenii. Dar, dincolo de manifeste politice şi de recursul la argumente de drept şi moralitate internaţională, aceasta este o criză de securitate alimentată, la Moscova, de consideraţii de politică internă. Ea poate fi abordată doar prin decuplarea atentă a temelor şi concentrarea asupra celor care pot fi rezolvate într-un mod rezonabil, pe termen scurt. Problema aderării Ucrainei la NATO face parte din această categorie şi, pe cale de consecinţă, poate reprezenta un subiect de dialog diplomatic.